Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portret Magdalena Boiangiu

Lena


Alice Georgescu

Dilema Veche, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Zoe, fii bărbată!" - această faimoasă replică a lui Tipătescu din Scrisoarea pierdută stîrneşte, fără greş, hohote de rîs în sală. Neîndoielnic, Caragiale a scontat efectul, mai ales că - ştie toată lumea - Coana Joiţica este feminitatea întruchipată; totuşi, pe vremea lui, ilaritatea va fi fost, cu siguranţă, mai mică, pentru că pe atunci sensul originar al cuvîntului-cheie încă nu se pierduse, ca astăzi, iremediabil: bărbat(ă) însemna şi curajos/curajoasă, viteaz/vitează, brav/bravă. Şi lucid(ă). Şi inteligent(ă), cu inteligenţa pe care o au bărbaţii, cînd sînt inteligenţi, şi, rareori, femeile, cînd sînt, în aparenţă, mai puţin feminine, adică mai puţin sensibile, mai puţin sentimentale, mai puţin umorale, mai puţin impresionabile, mai puţin lăcrimoase şi mai puţin rimelate decît semenele lor.

Cum era Lena. Pentru cine o ştia doar din vedere şi din scris, Lena putea fi "povestită", de-a valma, cam aşa: o făptură scundă, o pereche de ochi negri, intens scrutători şi adînc pătrunzători, păr tuns scurt, "băieţeşte", observaţii ascuţite, informaţie cvasi-enciclopedică, stil sec, frază clară, sentinţe definitive (în sensul că defineau obiectul), caracterizări incisive, rîs în cascadă, prietenii nenumărate; sau amiciţii care semănau a prietenie, alături de cele cîteva, puţine, de neclintit. Toate acestea erau, desigur, adevărate. Magdalena Boiangiu - ziaristul, criticul de teatru, analistul politic - avea toate aceste însuşiri. Dar dincolo de ele mai exista ceva.

Lena, la teatru, urmărind nemişcată spectacolul, atunci cînd îi plăcea, şi dregîndu-şi discret glasul în cîte un moment emoţionant sau apucînd repede batista, ca să-şi tamponeze, chipurile, fruntea; Lena, ascultînd muzică clasică, ceasuri întregi; Lena, întorcînd repede capul, la istorisirile atroce despre animale chinuite, ea, care... "pe mine să mă lăsaţi în pace cu cîinii şi pisicile voastre că nu mă interesează!"; Lena, ducîndu-se în zori să se plimbe singură pe malul mării, ea, care... "ce-i prostia asta cu natura sălbatică? mie îmi trebuie trotuare asfaltate!". Ba, chiar, Lena, vorbind despre lucruri ultrarezonabile şi lăsînd să-i scape că, pe cînd "zapa", în toiul insomniei, canalele televizorului, s-a oprit la... "e o telenovelă braziliană ceva mai decentă decît aiurelile alelalte"...

Pentru că, fireşte, atunci cînd eşti o femeie superinteligentă, nu ai voie să fii, nici măcar pentru prietenii apropiaţi, în primul rînd femeie. Iar cînd eşti un cronicar exigent, tăios şi - ce să mai vorbim? - al dracului, nu trebuie să-i laşi, nici măcar pe artiştii cu care stai din cînd în cînd la un pahar de vodcă şi foarte des la stacane de vorbă, nu trebuie să-i laşi, zic, să vadă că iubeşti teatrul cu pasiune, cu un fel de disperare alimentată deopotrivă de puţinele capodopere şi de nenumăratele prostii la care ei, artiştii, te cheamă tot timpul, fiindcă, deşi eşti un cronicar al dracului, ei, artiştii, simt cumva, nedefinit şi inexprimabil, cît de tare iubeşti teatrul şi cît de mult ţii la ei, chiar şi după ce te fac albie de porci în "scrisori deschise" şi în conclavuri închise. Şi pentru că, fireşte, o femeie superinteligentă nu are voie să arate că se îndoieşte, uneori, de sine şi de judecata ei şi că suferă dacă, într-un fel sau altul, a nedreptăţit pe cineva. O femeie superinteligentă trebuie să fie bărbată.

Această bărbăţie, în toate sensurile ei non-fizice şi meta-fizice, dispare, odată cu Lena, din critica românească de teatru şi, scurgîndu-se printr-o fisură aproape imperceptibilă, din teatrul românesc, în general. Tăria de caracter, curajul tăcut, luciditatea, încăpăţînarea de a doborî tot felul de obstacole şi, iar şi iar, gîndirea "rece", raţională, "masculină", care merge la esenţă şi dispreţuieşte întortocheala, floricelele, smiorcăiala, idolatria bleagă şi complicităţile de gaşcă devin, prin moartea Lenei, marfă rară. O marfă căreia, atîta timp cît am avut-o la îndemînă, parcă nu i-am ştiut întotdeauna preţul.

Nu am să vorbesc despre ultimele zile ale Lenei. Nu am să spun decît că, în acea supremă bătălie, şi-a păstrat - nu vom afla niciodată cum şi cu ce forţe - bărbăţia. A închis ochii, dar nu a plecat capul. Nu ştiu cum - şi dacă - şi-o va aminti lumea teatrală peste cîţiva ani sau peste cîteva săptămîni. Ştiu doar că eu, una, nu am să rîd (multă vreme? niciodată? cîteva săptămîni?...) la faimoasa replică a lui Tipătescu.



 Toate articolele despre Portret Magdalena Boiangiu


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Alice Georgescu


Alte articole

 Magdalena Boiangiu (7 septembrie 1939 - 29 iunie 2009), Iulia Popovici, Mirella Nedelcu-Patureau, George Banu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer