Când un regizor-artizan înşiruie spectacol după spectacol, în calitate de spectator profesionist nu cauţi raţiuni pragmatice, nu te străduieşti să descoperi confesiuni coerente despre universul său interior, nu urmăreşti neapărat discursul stilistic. Te mulţumeşti cu ce ţi se oferă: uneori o piesă inedită, alteori împlinirea lucrului cu actorii, altă dată un unghi insolit asupra unui text cunoscut ş.a.m.d. Câteodată chiar reuşite pe care trebuie să le aplauzi reprezentând una dintre cărămizile din care se construieşte o mişcare teatrală. Când, însă, este vorba despre un regizor-creator, dincolo de faptul că exigenţele sporesc, este căutat şi urmărit traseul ce duce la Operă în ansamblul ei. Dacă încearcă un alt drum, te întrebi unde vrea să ajungă şi dacă nu este cumva un impas. Dacă apare o scădere de forţe creatoare, o iei ca atare, aşteptând noile energii. Oricum, spectacolele unui asemenea regizor nu pot fi toate împliniri, dar îţi vorbesc despre căutările sale, despre frământări şi nelinişti. Se întâmplă, totuşi, ca din când în când să apară câte un spectacol - cum este cazul, acum, cu subiectul articolului despre Leonce şi Lena de Büchner, montat de Alexandru Dabija la Teatrul Odeon, să te întrebi “de ce?”, “ce l-a dus la acest text?”, “unde a vrut să ajungă?”.
Vă mărturisesc a fi un fan Dabija. Pentru fineţea discursurilor sale scenice, pentru umorul de calitate şi, mai ales, pentru puritatea insolită ce transpare din spectacolele sale într-o lume cu elanurile teşite de vulgaritate şi mitocănie.
Or, apelul, ici-colo, la gestul vulgar în Leonce şi Lena mi s-a părut, dincolo de inutilitatea lui, aproape o jignire la adresa propriei sale montări. Vă mai mărturisesc, aici, a fi şi fan Buhagiar. Scenograf de-o inventivitate şi de-o forţă rar întâlnită, Dragoş Buhagiar pune la dispoziţia regizorilor soluţii uneori chiar salvatoare, nu încarcă mai niciodată, ce aşază în scenă este ca “puşca” lui Cehov, iar dacă nu este aşa, se cheamă că regizorul n-a ştiut să folosească tot ce-a avut la dispoziţie. Există în decorurile sale o fantezie dezlănţuită, cenzurată, însă, de bun-gust. Ce-a făcut la Leonce şi Lena este pe bucăţi excelent. Dar... Spaţiul este prea mare, actorii apar neînsemnaţi. Cu doar un metru fundalul mai în faţă, altele ar fi relaţiile între personaje. S-ar putea ca Alexandru Dabija să fi mizat pe această agitaţie de insecte neputincioase şi care produc zgomot, pentru că toată prima parte, în care ar fi trebuit să înţelegem de ce prinţul Leonce pleacă de la curte, nu se adună într-o demonstraţie ca atare. Sorin Leoveanu gesticulează mult şi mormăie cuvinte şi Gabriel Pintilei ne oboseşte prin monotonia vocii şi expresiei. Este şi el o insectă leneşă, bântuită de melancolii. Există soluţii regizorale, scenografice şi actoriceşti superbe ca momentul Rosetta, moment care materializează “ironia romantică” despre care vorbeşte regizorul în program.
Şi pentru că am ajuns la programul de sală, aş vrea să spun că este minunat ca operă în sine, cu texte preţioase şi altele pretenţioase (mai corect, pline de ifos), multe alăturea de spectacol, scump ca preţ (cred că a şi costat mult), dar, în fapt, inutil. Un cercetător de-l va citi peste ani nu va afla nimic despre spectacol, va savura, în schimb, câteva panseuri rizibile alături de Kirkegaard, Hegel ş.a. Vorba spectacolului: “Poate să fie aşa, poate să nu fie aşa”.
În virtutea “ironiei” amintite, regizorul i-a îndrumat pe actori spre alte voci decât i-a dotat natura. Cum în generaţiile tinere lucrul cu instrumentul vocal a dispărut, dar şi mânuirea acestuia în serviciul nuanţelor este imposibilă, interpreţilor le scapă vocile în toate direcţiile şi chiar cei stăpâni pe emisia sonoră - ca talentatul Gelu Niţu (aici, în contre-employ) - o zbârcesc mereu. Bună parte din textul lui Leoveanu şi al Luizei Cocora, amândoi tineri actori foarte dotaţi, este rătăcită în zbuciumul dezordonat de “muşte între ferestre”, sub semnul sau însemnul cărora ar sta întreg spectacolul dacă ar fi coerent şi bine copt, dacă ar avea ritm şi nu numai imagini îmbucurătoare pentru privire. Nu-mi vine a crede că Alexandru Dabija n-a vrut să spună mai nimic. Probabil n-am înţeles eu!