Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Portret Magdalena Boiangiu

Magdalena Boiangiu (7 septembrie 1939 - 29 iunie 2009)


Iulia Popovici, Mirella Nedelcu-Patureau, George Banu

Observator Cultural, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Lena*

Lena a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut pînă acum - şi nu neapărat pentru că, după cum zicea domnu' Gicu şi chiar propriul ei soţ, era cea mai deşteaptă femeie din ţară sau pentru că pe la Romană o opreau cetăţeni pe stradă să-i mulţumească pentru nu ştiu ce "intervenţie televizată". Poate nici măcar dintr-un capriciu personal, cel al ciclotimiei mele constante, pentru care ea era cel mai bun, cel mai răbdător ascultător.

Cu Lena am rîs enorm şi am mîncat rafinat (şi ştiu că o vreme, habar n-am cît, fiindcă durerea se cere îngropată, nu voi mai călca la French Bakery şi nici la Pescarul sau Legenda). Ştia să povestească într-un mod unic episoade de pe timpul cînd lucra la Radio, pentru emisiunea Student Club sau aşa ceva, fără nici o amărăciune pentru felul în care părăsise instituţia (asupra ei plutea "spectrul" plecării în străinătate a propriei surori). "Şi cu ce să vă trimit prin sat, tovarăşă?" întreba secretarul de partid al comunei, "Cu fanionul sau cu activistul?". Despre epoca dublajelor în direct la filme strecurate ilegal în ţară, a cărţilor citite într-o noapte şi pasate mai departe, despre Dimineaţa pierdută făcută de Cătălina Buzoianu. Trecutul - al ei, al teatrului românesc, al lumii în care trăia - şi prezentul făceau sens cînd o auzeai pe Lena, istoriile ei nu erau niciodată simplă anecdotică pentru urechi profane. Nici chiar atunci cînd vorbeam despre Midsummer Murders sau Festinul Babettei, văzut într-o noapte de insomnie, cărţi poliţiste sau Julian Barnes.

Lena avea o minte dintre cele despre care se zice că sînt pătrunzătoare, care nu glisează niciodată pe gheaţa fragilă a superficialului. Şi ştia să nu facă paradă de ea, era un om de o incredibilă modestie, pe măsura umorului şi a generozităţii ei. Şi a umanităţii ei cotidiene. Avea un foarte precis simţ etic, a ceea ce poţi şi a ceea ce nu poţi, moraliceşte vorbind, să scrii, de pildă, într-o cronică de teatru (în care nu folosea, cred că niciodată, persoana I singular). Cînd scria ceva ce-i făcea cu adevărat plăcere, spune că e o distracţie (şi de multe ori, aceste distracţii erau exorcizări textuale ale unor dereglaje insuportabile ale lumii noastre). În stilul ei renegînd pasionalul, Lena iubea pătimaş teatrul. ("Mi-am zis că, dacă nu-ţi place, nu mai vorbesc cu tine" mi-a spus după ce-am văzut Viaţă şi destin al lui Dodin).

Lena avea un mare dar în a aduce împreună oameni care altminteri poate nici nu s-ar fi cunoscut sau, oricum, n-ar fi crezut că au prea multe să-şi spună. "Lena" era o parolă pentru o complicitate prietenească şi relaţională, în care ea însăşi era garanţia caracterului şi a inteligenţei. Ea, cea luptînd contra sentimentalismelor şi patetismelor, care, totuşi, îşi iubea atît de mult familia şi prietenii (nu că n-ar fi fost - prea - conştientă de limitele noastre).

Lena a plecat cu o carte, pe care o adusesem pentru ea de la Mirella, de la Paris, şi pe care n-a apucat s-o citească niciodată. Era Seul dans le noir. Dar ştiu că Lena n-o să fie nicicum singură în vreuna dintre nopţile imaginabile.


Notă: Acelaşi titlu l-a dat Alice Georgescu textului ei despre Magdalena Boiangiu din Dilema veche. Ca şi ea, e singurul pe care-l văd posibil. (Iulia Popovici)


Lena, Magdalena, pe malul lacului citea...

Am rîs mult cu Lena; o parte din viaţa noastră am traversat-o cu inconştienţă şi cu rîsul biruitor al tinereţii. Rîsul sau iluzia acestei tinereţi mă bat să le păstrez şi astăzi.

Aş putea spune doar că am iubit-o mult şi că a fost prietena mea de-o viaţă, pentru că era ea, pentru că eram eu... scuzaţi-mi acest citat, dar e universal valabil, scuzaţi-mi şi lipsa de modestie a apropierii de alte prietenii celebre. Darul sau pofta de a rîde, mai degrabă decît de a plînge, un ciudat instinct de autoapărare ne-au apropiat şi ne-au asemănat de la bun început. Prietenia noastră a traversat anii şi, o vreme, frontierele. Dar înainte de a deveni cronicarul politic subtil, criticul de teatru exigent şi competent, fiinţa integră şi atît de dreaptă, de care intelectualii bucureşteni se despart astăzi ca noi toţi, copleşiţi de emoţie, de admiraţie, Lena a fost, pentru mine, o oază de inteligenţă, de lumină, un partener ideal de jocuri impertinente şi, pînă la urmă, periculoase.

Umorul e adesea pus la zid în societăţile totalitare, e un semn indeniabil al unei anume libertăţi interioare, al unei capacităţi de a gîndi altfel, dincolo de adevărul unic. Şi, de fapt, asta făceam adesea cu Lena, cu glumele şi "deraierile" noastre fals inocente, eram libere şi ne bucuram de această forţă, pe care o mînuiam, totuşi, cu prudenţă. O anume libertate puteam avea cu toţii pe vremea aceea, cu condiţia s-o păstrăm pentru noi, bine închisă înăuntrul nostru sau bine păzită între prieteni, între suflete sigure.

Un astfel de suflet a fost pentru mine Lena, Magdalena, şi nu am să-i mulţumesc niciodată destul pentru această ucenicie interioară, pentru acest rîs liber, pentru senzaţia de zbor ameţitor şi protejat, între idei, între cuvinte şi alte lumi visate. Citeam aceleaşi cărţi, venite pe căi ferite din Occident, prin prieteni care mai ieşeau şi se întorceau să povestească; de la Eliade şi al său Mythe de l'éternel retour la Doctorul Jivago al lui Pasternak sau la Archipel du Goulag de Soljeniţîn, ne împrumutam între noi cărţile pentru plăcerea de a putea să le disecăm apoi tot între noi, fugeam împreună pe la rarele vernisaje şi, mai ales, mergeam la teatru mereu şi mereu.

Iosif Naghiu, un prieten drag de pe atunci, adaptase pentru noi strofa unui cîntec pentru copiii mereu pe drumul şcolii, şi care devenise "Noi mergem la teatru pe vînt şi ger, şi ploi, noi nu ştim ce înseamnă cuvîntul «înapoi»!", refren pe care-l intonam cu voioşie pe drumurile noastre, în căutarea "eternului" teatral.

Bucuria ei de a trăi era lucidă, simţul umorului, al grotescului, dimensiune cu care ne ciocneam atît de des în experienţa noastră comună în România, o ajutau să corecteze percepţia unei lumi ce s-a dovedit repede necruţătoare. Ani de zile după plecarea mea din ţară, ne-am limitat la schimburi rare de scrisori, de mesaje aduse de prieteni. A venit apoi Revoluţia, viaţa ei s-a schimbat complet, a căpătat locul pe care-l merita şi pe care şi l-a construit apoi, vreme de douăzeci de ani, în presa şi în teatrul românesc, dar între noi nu a fost nevoie să cadă nici un zid. Ne-am regăsit ca şi cum ne-am fi despărţit cu o seară înainte, într-un du-te-vino permanent între blocul ei din preajma Ateneului şi Grădina Icoanei, de unde luam un autobuz ce mă ducea, pe vremuri, acasă. Ne era greu să ne despărţim, mereu mai aveam ceva să ne spunem şi nu ne mai opream să ne conducem una pe alta. Nici acum nu vreau să mă separ de ea, nu voi trăi niciodată într-o lume fără Lena, voi continua multă vreme să-i adresez lungi monologuri în gînd, să-i cer părerea şi să-mi spun, ca întodeauna, "ce-o să mai rîdem cînd am să-i povestesc asta!".

În ultimii ani, cînd veneam la Bucureşti, mă găzduia la ea. În camera unde dormeam şi care, de fapt, devenise în ultimele săptămîni de suferinţă dormitorul ei, era o fotografie a ei, surprinsă într-un moment de linişte, înainte de furtunile care au doborît-o. Era într-o dimineaţă, undeva la Cetate, proprietatea lui Mircea Dinescu, fuseseră în grup la o petrecere, iar ea s-a trezit mai devreme şi s-a dus să citească pe malul lacului. Mă trezeam şi eu în fiecare dimineaţă cu chipul ei într-un moment din viaţă pentru totdeauna fericit. Cred că a închis ochii sub imaginea ei de altădată. Imaginea asta aş vrea s-o păstrăm, cu adevărul ei simplu şi senin. (Mirella Nedelcu-Patureau)


O ironie superioară, deloc cinică, ci ludică

Prietenia cu Lena nu e una din tinereţe, ci, dimpotrivă, e o prietenie tîrzie, ca "trandafirii tomnatici", ultimii trandafiri pe care-i culege unchiul Vania pentru Elena Andreevna. E o prietenie care s-a impus natural, firesc, după 1989, ca şi cum ea ar fi fost fructul neaşteptat al acestei rupturi de destin istoric, al cărui sens am încercat, ore de-a rîndul, să-l descifrăm împreună, fără prejudecăţi, locuri comune sau proiecţi inconsistente. Vorbind cu Lena, înţelegeam lumea, căci cu ea nu vorbeam niciodată despre teatru, dar el rămînea fondul pe care se construiau lungile noastre schimburi despre... planetă şi soarta ei. Auzind-o, aveam sentimentul - fără îndoială, iluzoriu, dar iluzie utilă - că absurdul obscurităţii din jur se diminua, că inteligenţa ei putea să-i biruie, parţial, opacitatea. Gîndirea politică a Lenei era o gîndire clară. Nici autoritară, nici abuziv încrezătoare, ea îşi cunoştea limitele, dar nu capitula. Lena ştia să interogheze realul şi să formuleze răspunsuri pe fond mereu "ironic". Acea ironie superioară, deloc cinică, ci ludică, ironia spiritului pentru care lumea e o ghicitoare cu care îi place să se confrunte. Din această încrucişare de serios şi umor, al cărui secret unic îl deţinea, s-a hrănit prietenia noastră, o prietenie care avea aparenţa vechiului, fără a fi veche.

Eu, cel puţin, cu Lena n-am vorbit decît în doi, întîlniri încadrate în timp, fără preambul protocolar şi despărţiri politicoase. Întîlniri în apartamentul ei sau în parcuri bucureştene, pariziene, întîlniri calme şi concentrate, întîlniri fără deşeu, întîlniri cu combustie lentă, dar constant intensă. Relaţia noastră a fost dialogală, orală şi intelectuală. O relaţie a cărei justeţe niciodată n-a fost infirmată. Ea s-a nutrit dintr-un raport cu lumea care, timp de cîteva ceasuri, ni se părea că-l împărtăşim fără cea mai infimă reticenţă sau sacrificiu din partea unuia sau a celuilalt. Această încredere pasageră, această înţelegere reciprocă îmi lipseşte deja. Cînd un mare prieten dispare, se pulverizează o parte din noi înşine. Sigur că supravieţuim, dar, în mod ireparabil, sîntem deposedaţi de o susţinere şi de un ajutor. Şi astfel, încet, încet, propriul edificiu se destabilizează, căci sînt rari cei care n-au nevoie decît de ei înşişi. Astăzi mă simt mai slab decît ieri. (George Banu)



 Toate articolele despre Portret Magdalena Boiangiu


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici
 Alte articole de Mirella Nedelcu-Patureau
 Alte articole de George Banu


Alte articole

 Lena, Alice Georgescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer