Din nou la Taormina. Etna dormea - Festivalul de film Taormina, 2009

Prolog

Blue Air-ul e OK: personal tînăr, amabil, avioane confortabile etc. Ce n-am înţeles este de ce trebuie să plăteşti taxă pentru bagaje, separat?! Sau, mă rog, n-au decît s-o includă în preţul biletului, nu să te pună, cînd îţi faci check-in-ul, să te duci la alt ghişeu să plăteşti. Nu plata în sine mă deranjează (deşi...), ci faptul că trebuie să mai stai la o coadă. Iar aşa-zisul "aeroport" Băneasa este sinistru!

Festivalul de film de la Taormina - magnificul orăşel sicilian cocoţat pe un munte, cu dublă vedere spre Etna şi spre Mediterana - are o istorie îndelungată (55 de ediţii), pe care ţine să o scoată la înaintare cu orice ocazie...


Mare, soare, ceva filme

Or, ocazia este chiar festivalul. De cînd a preluat conducerea lui - acum trei ani -, americanca Deborah Young nu a uitat să amintească, la fiecare ediţie, cît de fastuos şi de glamouros era festivalul in the good old days... Fie că trailerul ediţiilor respective se mîndrea, în alb-negru, cu figuri precum Audrey Hepburn, Liz Taylor, Sophia Loren etc., ce călcaseră pe scena din amfiteatrul grec vechi de 2000 de ani, fie că (aşa cum s-a întîmplat anul acesta) a arătat chiar un documentar despre festival (previzibil intitulat Taormina 55), memento-ul cine-istoric nu are cum să lipsească din panoplia de "realizări".

Problema este că tocmai acest rapel insistent al bunelor vremuri trecute începe să semene nu doar cu ticul frivol al unui monden omniprezent specializat în name-dropping, ci şi cu o inerţie de imagine care se dovedeşte, la sfîrşitul zilei, destul de contraproductivă: dacă brandul Taorminei este dat de "marile nume de odinioară" iar numele acestea au dispărut, în prezent, e un semn că o "re-branduire" este urgent necesară!

Un material publicat în revista (de business cinematografic) The Hollywood Reporter - unde Young este chiar şefa departamentului de cronici - încerca să prezinte, obiectiv, motivele pentru care străinii din business (mai ales americani) ar avea tot interesul să vină la Taormina cu filmele lor: mare, soare, hoteluri de lux... Marea, într-adevăr, este albastră, soarele este arzător, hotelurile de ***** sînt somptuoase (la San Domenico Palace s-a filmat finalul de la L'avventura lui Antonioni), iar Etna fumegă la o distanţă confortabilă atunci cînd nu curge, spectaculoasă şi roşu-luminiscentă, prin canalele brăzdate prevăzător (cum s-a întîmplat în 2008). Dar filmele?! Prezentată aşa - ca o staţiune de lux dotată cu toate condiţiile şi divertismentele -, Taormina rămîne ceea ce se ştia, deja, de multă vreme, iar "apendicele" cinefil aproape că devine derizoriu. Dacă vii la Taormina numai pentru mare, soare etc., de ce trebuie să mai vezi şi filme?! Aceasta-i întrebarea...


Samba bate filmul

Mai ales că, anul acesta - după un an, deja, dezamăgitor din punct de vedere al ofertei de filme -, "a 55-a ediţie" a fost departe de a fi un paradis cinematografic. Filmele din competiţie (culese din bazinul mediteranean) au fost un calvar - mai ales după un Cannes din nou gratificant şi îndrăzneţ -, cele "de seară" (de fapt, de noapte tîrzie, căci niciunul n-a început înainte de orele 22!) au fost, cu o excepţie (The Grey Gardens, cu Jessica Lange şi Drew Barrymore), exasperant de oarecare, iar puţinele surprize plăcute (ca de pildă Corso: The Last Beat, documentarul lui Gustave Reininger) au părut cu atît mai stinghere... Young a lăsat selecţia competiţiei pe mîinile unei italience (care deja o dăduse în bară în 2008), canalizîndu-şi toată energia pentru a obţine "premiere internaţionale" (nu acelaşi lucru cu "mondiale"!) ale unor producţii made in USA, în speranţa - strivită la faţa locului - că vedetele care joacă în ele vor veni la Taormina atrase de... mare, soare, hoteluri cinci stele. Mă rog, nu ştiu dacă întîlnirea cu un Matthew McConaughey (actor de duzină celebru pentru instantanee foto-acvatice cu pectorali bronzaţi) ar fi putut extazia mai mult de trei rînduri de cucoane de vîrsta a doua spre a treia, şi mai bronzate, care-ar fi venit cu binocluri pentru a-l vedea "de aproape", dar se pare că vedeta ar fi cerut un jet privat pentru voiajul din California în Sicilia şi retur, aşa că s-a renunţat la serviciile sale. Au venit, în schimb, diverse doamne de aceeaşi vîrstă cu cucoanele-fane de pectorali amintite - care, ce-i drept, rămîn mari actriţe, dar nu mai sînt hot decît la soare: Jessica Lange, Catherine Deneuve, Fanny Ardant, Dominique Sanda. Iar printre acestea, un actor - într-adevăr - hot al momentului (cum se spune), dar care, într-o astfel de companie, riscă să-şi vadă cota curgînd uşor la vale precum lava Etnei: Rodrigo Santoro. Al cărui tată e(ra) italian (ceea ce nu ştiam), deşi el este brazilian (în fine, brazilian-internaţional), drept care e corect să-i pronunţi numele Rodrigu Santoru! (Posibil ca motivul pentru care a fost invitat Santoro să fie pur onomastic, "toro" rimînd cu "taor"(mina), oraşul al cărui simbol este un taur...)

În orice caz, momentul cel mai entuziasmant al festivalului n-a avut nici o legătură cu filmele, ci cu muzica (tot braziliană - Brazilia fiind, alături de Franţa, invitata de onoare a ediţiei 55). Concertul lui Carlinhos Brown a fost scurt (max. 45 de minute), dar a ridicat amfiteatrul în picioare, dansînd pe ritmurile lipicioase de samba. La-nceput am crezut că o să fie un rateu, pentru că a apărut pe scenă îmbrăcat într-un costum alb, cu sacoul direct pe pieptu-i păros şi cu o pălărie moţată, tot albă, pe cap (părea de la Boney M...), dar cînd a-nceput să cînte, după o piesă jumate, tot amfiteatrul a fost în delir. Tipul a trecut prin public, a făcut trenuleţul cu lumea după el iar la un moment dat, trecînd pe culoarul la capătul căruia era aşezat Rodrigo Santoro, l-a remarcat şi a strigat "Santoru!", ca un manelist care-l vede în public pe Florin Piersic şi-l strigă "Mărgelatu!"


Intermezzo

Nu vă puteţi imagina cîtă rusă am putut să aud în Sicilia! Dacă, la Roma, a doua limbă vorbită e româna, la Catania & Taormina e rusa, clar. Zici că s-a spart conducta cu ruşi şi curge în loc de lavă prin canalele Etnei, că tot era fără activitate anul ăsta...


Ultimul Beat

Corso: The Last Beat este singurul film pe care mă bucur că l-am văzut la Taormina. E şi primul film, ca regizor, al producătorului lui Michael Mann - un tip jovial şi vorbăreţ, absolvent de Chicago University (unde l-a cunoscut pe Eliade) şi stabilit, ca orice producător care se respectă, în California.

Pentru cei care nu-l ştiu, Gregory Corso a fost unul dintre marii poeţi beat (nu "beatnik"!; din documentar afli că denumirea aceasta - inventată în anii 50 - era peiorativă întrucît combina "beat"-ul cu "Sputnik"-ul), tovarăşul lui Ginsberg, Kerouac şi Burroughs - şi, totodată, cel mai tînăr dintre ei. Personajul era adorabil, cu toate hachiţele sale: un bon vivant cu temperament meridional (doar era de origine italiană), totalmente autodidact (şi-a făcut "studiile" în multele închisori prin care a trecut încă de copil), talentat cît toţi la un loc şi bun ca pîinea caldă. Filmul (care a fost filmat timp de 10 ani) începe cu Gregory la Delphi strigînd către "măreţele umbre", "Hei, poeţilor, sînt eu, Gregoire... Euripidule! Eschilule! Unde sînteţi?" Iar cineva (probabil că nu aceştia...) îi strigă înapoi, "Shut up!"

Scoop-ul este că, în timp ce Reininger îl urmărea pe "Gregoire" - în stil ciné-vérité - peste tot (Paris, Veneţia, Roma, Atena), el află că mama acestuia, Michelina, este încă în viaţă. Michelina fusese nevoită să-l abandoneze pe "Nunzio" (numele real al lui Gregory) încă de mic, cu 67 de ani în urmă şi, din cauza tatălui acestuia (un tip violent), fusese împiedicată să ia legătura cu copilul său (toată povestea aici). Reîntîlnirea celor doi, în pragul casei din New Jersey unde Michelina a trăit toată viaţa alături de noua ei familie - peste rîu de New Yorkul unde a trăit Gregory toată viaţa! -, este de o emoţie pe care Reininger o surprinde discret (şi cu atît mai percutant) filmînd de la aceeaşi distanţă îmbrăţişarea lor, cu mîna Michelinei mîngîind capul copilului ei regăsit şi fluturînd ca o batistă pe peronul gării.

Corso a murit la 70 de ani, de cancer, vegheat pînă-n ultima clipă de mama sa ("Ia spune-mi, cîte femei ai avut la viaţa ta?" îl întreabă ea, îi ia mîna şi-ncepe să numere pe degete, îşi dă seama că a avut mult mai multe femei decît degete şi-i spune, "Eh, normal că eşti obosit...") şi vizitat de prieteni (Ethan Hawke, Patti Smith). Cenuşa i-a fost depusă, aşa cum şi-a dorit, la doi paşi de mormîntul lui Shelley din cimitirul Acattolico din Roma. Biograful lui Kerouac a spus despre documentarul lui Reininger că este "cel mai bun film făcut vreodată despre un poet"; nu cred că poate fi contrazis prea curînd...

Epilog

Singurii mafioţi pe care i-am văzut la Taormina erau în poze. Şi nici aceia nu erau adevăraţi: erau într-o expoziţie - a unui fotograf de la o revistă glossy pentru bărbaţi, Michael Roberts pe numele lui - iar expoziţia era într-o biserică (Chiesa del Carmine). "Mafioţii" lui Roberts erau băieţi tineri şi frumoşi, la costum negru şi cămăşi albe, iar de pe la jumătatea expoziţiei îşi dădeau jos şi costum, şi cămaşă, rămînînd în chiloţi D&G - sau fără: expoziţia se dorea un "omagiu baronului von Gloeden" (vestitul homo-fotograf din sec. 19 care-a imortalizat mai tot ce era mascul taorminez în floarea vîrstei şi pe care municipalitatea l-a imortalizat, la rîndul ei, dînd unei pieţe numele baronului...) şi arăta, într-adevăr, ca un fel de "Von Gloeden meets (revista) Vogue Uomo".

Dar mitologia sicilianului-ca-mafiot este mult prea înrădăcinată pentru a putea fi înlăturată cu una-cu două: cinematograful a impus lumii această imagine-clişeu (cam a imaginea "României lui Dracula"), iar lumea crede că mafioţii din Sicilia stau la colţ de stradă şi se împuşcă de plictiseală.

Poate că stau dar, cîtă vreme nu scot pistoalele, n-ai cum să ştii că sînt mafioţi...