Refuz un veşmânt muzical second-hand - Festivalul Internaţional George Enescu, 2009

O nouă zi. Aud câte-un trecător grăbit. Nu sunt indiscret. Privirea o pot întoarce în altă parte, dar auzul, ba. Aşa că-l judec în gând: "- A plecat omul grăbit de dimineaţă fără să-şi calce cămaşa sonoră şi fără să-şi şteargă pantofii de sincope. Iar dunga de la rugăciunea psalmodiată s-a vestejit demult". În mâna dreaptă ţine strâns geanta diplomat, iar mâna lui cântă un acord de sextă napolitană. Are probabil o întâlnire de afaceri. Şi-a uitat umbrela şi e îngrijorat că ploaia de ciripeli din Cişmigiu îl va face ciuciulete. Astăzi e cod mov, ardente con calore. Nici că-i pasă. Fluieră spectromorfic începutul din canţoneta O sole mio şi contrapunctează tema de fugă a unei domnişoare pe tocuri. În metrou, peste umărul ei, zăresc titlul micuţei cărţi pe care a extras-o din poşeta înzorzonată manierist: Concert baroc de Alejo Carpentier. Memorez rapid melopeea limpede ce se desprinde din tutti-ul celor ce se clatină agăţaţi de bare. Trupul ei emite un fin parfum sonor. Din culise, după ce s-au închis uşile identific cântecul de leagăn. Îşi doreşte probabil un prunc.

După câteva minute, păşesc pe pod, fără să ţin pasul, în urma unor liceeni. Poartă tricouri colorate şi le aud Trio-ul din Menuetul de Boccherini. Nu-şi fac probleme că trioletele au cute. Au stat strâmb pe umeraşul de metronom din şifonier.

Seara, la intrarea în sala de concert roşesc. Ce e cu nudurile acelea ambulante sosite cu taxiul? Speră să cumpere sonorităţi franţuzeşti de aici. Păi sigur, violonistul e de la Paris. Iar dirijorul are mânerul baghetei din fildeş, incrustat cu perle de pianissimo. De fapt le aud sirena de maşină ce trece în Prestissimo. Goneşte la o descarcerare dintr-un Adagietto de Mahler. Da, vor fi salvaţi, li se va face o transfuzie cu sânge. Doar au grupa de primitor universal: ABBA.

Spre casă, întâlnesc două undiţe plecate la baltă foarte devreme. E întuneric, linişte şi totuşi aud tema din Cvintetul lui Schubert, Păstrăvul.

La sosire, acasă, mă uit în oglindă. Ascult atent. Cercetătorii japonezi au descoperit infima emisie de lumină a corpului uman. Mai e puţin şi vor afla că, de fapt, el cântă, încântă şi e uneori descântat.

După o zi de alergătură precis sunt plin de praf. Aşa că duşul răpăie pe piele ca beţele pe o tobă mică.

Adorm, visez. Se face că sunt un prinţ. Am cele mai alese haine. Sunt înveşmântat în muzica Festivalului Internaţional George Enescu, după tendinţa - toamna 2009.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.