Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Public Enemies

Un spectacol ratat - Public Enemies


Andreea Chiriac Hentea

Ziarul de duminică, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La fel de întunecat precum Road to Perdition, la fel de elaborat precum Heat, la fel de spectaculos (cel puţin teoretic) precum Bonnie and Clyde şi aproape la fel de realist precum L.A. Confidential, Public Enemies nu are deloc, din păcate, calităţile filmelor mai sus pomenite.

Dincolo de documentarea vizibil minuţioasă a lui Michael Mann, de coloana sonoră excelentă şi de actorii principali foarte bine distribuiţi, filmul reprezintă mult mai puţin decât s-a aşteptat toată lumea de la el. Culmea ironiei, probabil că tocmai conştiinciozitatea lui Mann şi devotamentul său pentru amănunt au dus la aglomerarea filmului cu atâtea evenimente, detalii şi personaje, încât rezultatul pare schiţa nefinisată a unei cronici de epocă. Fastidios din cauza urmăririlor nesfârşite şi prost conduse, confuz din cauza excesului de detalii biografice bifate, filmul ratează tocmai trăsăturile menite să-i dea relief personajului principal. Sigur că, pe de altă parte, nu exista actor mai potrivit decât Johnny Depp pentru a-i conferi lui John Dillinger exact doza de spirit ludic şi sarcasm care-l scoteau din rândul gangsterilor sceleraţi care ucideau din sadism şi bravau din grobianism. Cu un perfect simţ al rolului, Depp foloseşte cu eleganţă toată gama de expresii de la zâmbet la rânjet şi de la tandreţe la nebunie, nedepăşind niciodată graniţa bunului gust. Iar cei surprinşi de subtilitatea şi resursele lui nu l-au văzut probabil în toate rolurile pe care le-a jucat (care demonstrează o flexibilitate ieşită din comun) şi nu i-au citit biografia şi declaraţiile (care denotă şi ele o personalitate complexă şi absolut cuceritoare).

Tot efortul lui Depp nu reuşeşte însă o concentrare asupra unei linii biografice limpezi, pentru că toate mişcările şi acţiunile lui Dillinger sunt învelite în nenumărate preambuluri şi concluzii la acţiunile sale, care aplatizează orice ritm al acţiunii. Dacă ar fi avut inspiraţia de-a elimina la timp prea multele scene secundare ca importanţă şi ca expresivitate, Michael Mann ne-ar fi livrat, probabil, o cursă epocală între un poliţist şi un infractor, aşa cum a făcut-o (fără să dea senzaţia de lungime) în Heat. Însă, lăsat să curgă în voie, acest film menit să dezvăluie publicului figura aureolată de extravaganţă şi gesturi cavalereşti a lui Dillinger nu face decât să o învăluie şi mai mult în mister. Iar emoţia poveştii lui începe abia din momentul în care, lungit pe caldarâm, agonizând, îi şopteşte ceva unui poliţist destul de uman şi inteligent încât să fie interesat de ultimele sale vorbe... Întreaga scenă e frisonantă, iar Depp ştie să-i confere o graţie care o suspendă la un nivel diferit de întreg filmul.

După două ore şi douăzeci de minute destul de obositoare, în care până şi măcelurile seamănă între ele, iar protagoniştii şi figuranţii se pierd printre asurzitoare şi redundante focuri de armă, finalul reuşeşte să îmbogăţească neaşteptat de mult personajul, cu o demnitate fără cusur în ciuda exceselor sale. Ar mai fi de apreciat şi comunicarea extraordinară dintre Johnny Depp şi Marion Cotillard şi frumuseţea sofisticată a acestei minunate actriţe pe care Hollywood-ul a descoperit-o după uluitoarea interpretare a lui Piaf din La vie en rose (probabil că ea ar fi fost capabilă să joace formidabil şi rolul lui Coco Chanel, atât de şcolăreşte şi neinspirat abordat de Audrey Tautou). Şarmul ei, lejeritatea mişcărilor, stările diverse pe care le abordează cu intensitate, dar şi cu discreţie, conferă luminozitate filmului în relativ rarele momente în care apare Billie Frechette, iubita lui Dillinger.

În rest, încrâncenarea devenită cam manieristă a lui Christian Bale nu reuşeşte să susţină convingător rivalitatea dintre Dillinger şi Purvis, cu excepţia, poate, a confruntării de la închisoare, iar relaţia lui Dillinger cu toţi prietenii, complicii sau chiar duşmanii lui este palidă şi neconvingătoare. Cu excepţia câtorva momente mai dinamice (precum intervenţia Anei Sage - Branka Katic, pe care ne-o amintim atât de agreabil din Pisica albă, pisica neagră - şi târgul încheiat de ea cu Purvis ori vizita lui Dillinger în secţia de poliţie chiar în perioada în care J. Edgar Hoover şi echipa lui îl vânau mai abitir ca oricând), filmul trenează regretabil, forţându-i să ghicească ce ar fi putut spune regizorul într-un mod mult mai sugestiv şi mai puţin complicat pe foarte puţinii spectatori dispuşi să (mai) facă asemenea lucru după vizionare.


Public Enemies, SUA, 2009.
Regia: Michael Mann.
Cu: Johnny Depp, Christian Bale, Marion Cotillard, Billy Crudup, Stephen Graham, Branka Katic, Lili Taylor, Leelee Sobieski.




 Toate articolele despre Public Enemies


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

TV 1000
Joi, 23.11.2017 - 19,10


Resurse

 Alte articole de Andreea Chiriac Hentea


Alte articole

 În apropiere - Public Enemies, Lucian Maier
 JD, Un mare star - Public Enemies, Iulia David
 Look-ul - Public Enemies, Andrei Gorzo
 Publicitate cu gloanţe - Public Enemies, Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer