Che: Argentinianul e prima parte din epicul monumental al lui Steven Soderbergh despre Ernesto "Che" Guevara şi reconstituirea aproape tactică a Revoluţiei Cubaneze care i-a adus puterea lui Fidel Castro. Un film de limbă spaniolă, cu o distribuţie hispanică, care are în centru un personal cel puţin controversat, lucrat de un regizor american pe cât de interesant pentru circuitele festivaliere (Palme d'Or în 1989 pentru Sex, Lies, and Videotape), pe atât de familiar cu atmosfera mainstream (Ocean's Eleven, Ocean's Twelve, Ocean's Thirteen) - deci situaţia poate subînţelege o viziune atât de imparţială precum cea de faţă. Soderbergh nu şi-a propus să reevalueze mitul "Che", ci să redea, fragmentat ca şi memoriile lui Guevara pe care se bazează scenariul, fapte: întâlnirea cu Fidel, invazia în Cuba, victoria, vizita la New York.
Şi chiar dacă trăsăturile lui Benicio del Toro rescriu aproape identic iconicul Guerrillero Heroico imprimat pe tricourile din 1960 până astăzi, trupul greu şi transpirat, spatele mare, afectat de crize de astm îi redau semizeului statura de om. Regizorul nu îl priveşte nici prea de sus, nici prea de jos în timpul revoluţiei, ci suficient de distant cât să îl surprindă printre ceilalţi luptători, printre ţărani, înconjurat de mizeria din Sierra Maestra. Pe timp de pace însă (în interviurile pentru presa americană), Che umple ecranul, mesajele lui sună mai puternic decât gloanţele din Santa Clara. În ciuda acestei alternanţe, scenele pictate de Soderbergh sunt monotone. Peisajul lui e bine pictat, dar e unul căruia îi lipseşte adâncimea.