Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Psihoză 4.48

Condiţia umană: faţă şi revers - Psihoză 4.48


Oana Cristea Grigorescu

Observator Cultural, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În selecţia FNT 2009 se regăsesc două spectacole în oglindă ale aceluiaşi text Psihoză 4.48, produse de Teatrul Naţional Cluj în stagiunea 2008-2009.

Un prim spectacol, semnat de tânărul regizor Răzvan Mureşan, propune o formulă scenică ce urmează fidel textul postdramatic al autoarei, în traducerea lui Marian Popescu. Spectacolul decupează un personaj confruntat cu experienţa limită a depresiei suicidare. Din masa gelatioanoasă a gândurilor ce invadează mintea unicului personaj se conturează un aparent monolog, bruiat de secvenţe ale realităţii distorsionate de boală. Scenografia minimală sugerează o încăpere albă, camera de spital sau la limită, spaţiul claustrant al bolii. Textul e un vidaj de memorie, un listing în care se suprapun glasurile multiplelor faţete ale conştiinţei invadate de boală. Invazia e de altfel sugerată în text şi preluată de animaţia video ce rulează pe peretele ecran din fundalul scenei. Gândacii ce traversează la început accidental ecranul, se înmulţesc haotic, preiau controlul gândurilor personajului. Depresia resimţită ca stare de asediu e potenţată de accesele de luciditate. Animaţia evoluează şi ea: acele seringii străpung trupurile gândacilor, fără însă să îi anihileze. Nu există-un drog pe lume care să dea sens vieţii, spune Sarah Kane prin glasul personajului său.

Poezia textului, camuflată în spatele verbalităţii violente, vine din execesul de luciditate. Interpretarea remarcabilă a Patriciei Boaru conturează un personaj ce porneşte de la clişeul tinerei asexualte cotropite de conflictul dintre corp şi minte, pentru a recupera în final omenescul, feminitatea chiar, din restul uman devorat de boală. Atentă la descifrarea sensului cuvintelor, ocolind abil riscul excesului prin agresiune verbală sau lirism lacrimogen, Patricia Boaru găseşte tonul autentic al personajului, atât de uşor de scăpat în clişeu. O remarcabilă reuşită pentru tânăra actriţă dar şi pentru tandemul scenic Patricia Boaru-Ileana Negru, în relaţia piacient-asistent. Memorabilă scena cabaretului, cea a metamorfozării pacientei în femeia recuperată prin cântec. Acesta e pentru mine finalul real al spectacolului, care nu mai avea nevoie de scena următoare, a trecerii simbolice dincolo de peretele vieţii în moarte.

Psihoză 4.48 e un spectacol atent la glasul autoarei, regia se concentrază asupra textul rostit şi reuşeşte un spectacol omogen cu o notabilă performanţă actoricească.

Mihai Măniuţiu propune un al doilea spectacol cu acelaşi text Psihoză 4.48, cu o altă traducere însă, semnată de Eugen Wohl. Viziunea regizorală caută să circumscrie vizual forţa tragică a piesei şi identifică în textul Sarei Kane un glas biblic ca supratemă a întregului spectacol. În măsura în care montările anterioare cu Iov, Ecleziastul sau Cântarea Cîntărilor aplicau o grilă de lectură contemporaneizată textelor Vechiului Testament, abordarea de acum parcurge un drum invers.

Personajul principal transcede drama individului contemporan şi devine exponentul atemopral al umanităţii. Mihai Măniuţiu citeşte în tragedia pierderii sensului existenţei pilda biblică a destinului fiinţei supuse voinţei iraţionale, ce stăpâneşte fără să se explice. Iubeşte lumina şi crede în ea, leitmotivul spectacolului, e glasul impersonal al voinţei divine, un glas ce urcă din subteranele conştiinţei. Doar acceptarea lui necondiţonată face posibilă existenţa în afara legilor cauzalităţii. Mihai Măniuţiu alege soluţia distanţării, a fragmentării glasurilor conştiinţei exprimate de două actriţe, Ramona Dumitrean, Irina Wintze şi a delegării impulsului autodistructiv spre expresia coregrafică încredinţată Vavei Ştefănescu. Textul rostit la microfon şi imaginea trecută prin filtrul transparent interpus între scenă şi public trimit la acel glas biblic, încarnat de Ramona Dumitrean şi Irina Wintze, transpun vizual conflicultul între ordinea umană şi cea divină.

Poezia umană a textului cedează locul atmosferei glaciare, imaginea constituind centrul de greutate al spectacolului. Scene de grup, compuse după modelul corului antic denunţă dimensiunea grotescă a percepţiei distorsionate a lumii de către personajul scindat între raţiune şi boală, între minte şi corp, între profan şi sacru. Disproporţia forţelor e sugerată de supradimensionarea sunetului, dus până la limita zgomotului, un bruiaj menit să supună pe toate căile omul voinţei supranaturale. Imaginea puternică a suspendării celor trei actriţe prefigurează de la bun început deznodământul: autodistrugerea. Tragedia individuală a minţii cotropite de boală e astfel extrapolată la scara speciei. Occidentul educat în tradiţia gîndirii carteziene eşuează în faţa perceptului Crede şi nu cerceta, iar cazul Sarei Kane devine astfel exponentul destinului umanităţii rătăcite în afara ordinii sacrului.


În decembrie 2008 Teatrul Naţional Cluj a dedicat universului dramaturgic al Sarei Kane premierele amintite şi un colocviu, în cadrul Zilelor Sarah Kane. Graham Saunders, autorul cărţii Love or kill me (Iubeşte-mă sau ucide-mă), biograful Sarei Kane, a susţinut la Cluj o conferinţă, completând şi contextualizând momentul Sarah Kane în dramaturgia contemporană.

Graham Saunders: E fascinant să vezi două spectacole foarte diferite pe acelaşi text, în aceeaşi seară; e un lucru rar întâlnit. Prima producţie, cea semnata de Răzvan Mureşan, privită din punctul de vedere al textului, e mult mai fidelă piesei originale. Sunt schimbări minime, dar în acelaşi timp e extrem de inventivă la nivelul montării şi sugerează sentimentul depresiei mult mai aproape de realitatea manifestărilor inerente bolii. Această primă producţie foloseşte animaţia foarte ingenios pentru a rezolva unele probleme de punere în scenă, cum e de exemplu soluţia gândacilor de bucătărie care invadează ecranul pentru a da expresie stărilor de conştiinţă. Se rezolvă astfel una din problemele pe care le am şi eu în montarea acestei piese. De asemenea, am apreciat performanţa actoricească a celor două actriţe, foarte bune în spectacol.

Cea de-a doua producţie, în regia lui Mihai Măniuţiu a fost abundentă, imaginativă. A abordat un nou aspect al piesei Psihoză 4.48, pe care nu l-am mai vazut până acum: e vorba despre dezvăluirea laturii groteşti, a umorului negru. În special soluţia grupului numeros al medicilor - poate doctori, poate nebuni - mi-a amintit spectacolul lui Peter Brook cu piesa lui Peter Weiss Marat-Sade din anii '60, în care descria nebunia printr-o atmosferă glaciară, care uneori devenea chiar amuzantă. Spectacolul lui Mihai Măniuţiu m-a trimis de asemenea şi la un spectacol al unui grup britanic de divertisment în care apăreau trei actriţe în rolul principal, care vorbeau toate la microfon, despărţite de public de un soi de ecran prin care se crea acelaşi efect de distanţare.

Aş spune că dacă primul spectacol a fost intim, cu o enormă putere emoţională, acesta din urmă e mai distant, astfel încât publicul se poate gândi la el mai mult ca la un film. Primul spectacol era construit pe sentiment, al doilea pe ideea de a crea spectacol. Ambele se completează, sunt complementare ca piesele dintr-o frumoasă îmbinare de tâmplărie.

Oana Cristea Grigorescu: Care din cele două spectacole e mai aproape de spiritul dramelor Sarei Kane?
G.S.:Aş spune că primul, cel realizat de Răzvan Mureşan. Sarah Kane era ea însăşi pretenţioasă cu textul şi voia ca actorii şi regizorii să abordeze piesele ei foarte fidel. Prima montare a fost mult mai fidelă, în timp ce a doua a folosit imaginaţia într-un mod creativ, în favoarea regizorului, accentuînd unele idei din piesa lui Kane: le-a dus mai departe, le-a împins înspre noi teritorii.

O.C.G.: Cum apreciaţi interesul pentru dramaturgia Sarei Kane, aici în România, în Estul Europei în general, şi in cel fel putem interpreta conflictele şi subiectele pieselor ei aici?
G.S.: Sunt foarte măgulit de interesul pe care îl arată România operei Sarei Kane. E un efort împlinit de punere în scenă cu trei dintre piesele ei: la Arad - Iubirea Fedrei, iar la Cluj Purificare şi de două ori Psihoză 4.48. E un gest neobişnuit mai ales că în Marea Britanie a fost organizat o singură dată nu festival dedicat autoarei de către Royal Court Theater, în 2001. Nici chiar ei nu au montat prea multe spectacole atunci, ci au făcut lecturi. Aşa că e un gest deosebit şi denotă o gândire îndreptată spre viitor a conducerii teatrului românesc, să onoreze în felul acesta un dramaturg.

O.C.G.: Care rămâne în Marea Britanie interesul pentru teatrul Sarei Kane? Rămân textele ei reprezentative pentru spiritul unei epoci?
G.S.: Cu siguranţă că a fost văzută ca un reprezentant al spiritului anilor '90. La apariţie prima sa piesă, Blasted, a fost asimilată cu un text care meditează pe marginea conflictului din fosta Iugoslavie. Dar din nefericire piesele Sarei Kane nu sunt foarte des jucate în propria ţară. Aceasta e o situaţie pe care au înfruntat-o mulţi autori de avangardă. Dramaturgi ca Howard Parker, Edward Bond ajung cu greu pe scenă la noi, în timp ce în Europa sunt foarte populari. Spre cinstea lor, oamenii de teatru din România au reevaluat un dramaturg care în propria ţară nu a mai fost revizitat scenic de mult timp.

O.C.G.: De unde vine interesul dumneavoastră special pentru Sarah Kane?
G.S.: Am întâlnit-o prima dată în 1994, în anul când absolveam facultatea. Ea susţinea un master în dramatrugie la Universitatea din Birmingham. Am cunoscut-o puţin şi după aceea, când am început să lucrez la teza mea de doctorat care se ocupa de felul în care dramaturgii britanici contemporani îl rescriu pe Shakespeare. Am văzut, în 1994, Balsted la Royal Court şi am sesizat similarităţi cu Regele Lear. Am realizat apoi câteva interviuri cu Sarah Kane şi asta mi-a dezvoltat interesul pentru dramaturgia ei. Am continuat şi după finalizarea tezei să îi urmăresc textele şi aşa s-a născut cartea mea despre teatrul Sarei Kane Love me or Kill me: Sarah Kane and the Theatre of Extremes.

O.C.G.: Rămâneţi interesat de dramaturgia Sarei Kane sau v-aţi distanţat de acea perioadă?
G.S.: Încerc acum să mă concentrez pe alţi dramaturgi şi simt că şi alţi oameni au lucruri importante de spus. Nu vreau să fiu văzut şi să devin un fel de «Domnul Sarah Kane». Aşa că am mers mai departe, am scris despre Patrick Marber de exemplu şi m-am bucurat să aflu că la Cluj se joacă o piesă de-a lui Marber, Don Juan in Soho. Dar mă interesează şi dramaturgi ca Samuel Beckett şi în general dramaturgii britanici contemporani. Mi-am păstrat însă interesul pentru opera semnată de Sarah Kane şi sper că voi continua să scriu despre ea pentru că, până la urmă, rămâne fascinantă.



 Toate articolele despre Psihoză 4.48


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Oana Cristea Grigorescu


Alte articole

 Sinuciderea de la 4.48 AM - Psihoză 4.48, Dan Boicea
 Psihoză 4.48 sau cît de mult se poate lupta împotriva demonilor interiori, Silvia Dumitrache
 Accesarea psihozei prin sunet - Psihoză 4:48, Olivia Grecea


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer