Filme de (re)văzut: Blow Zabriskie Up - Blowup

Prin anii '60-'70, Blowup al lui Michelangelo Antonioni - realizat în 1966 în "the swinging London" - s-a bucurat de o vogă colosală printre cinefili (inclusiv în România): alături de La dolce vita al lui Fellini şi de L'année dernière à Marienbad al lui Resnais, mai tîrziu şi de Stalker / Călăuza lui Tarkovski, era exemplul tipic de "film de artă" - sintagmă bizară, căci presupunea existenţa unor filme de "neartă" (prin care cinefilii puri & duri desemnau producţiile hollywoodiene)... Prea puţini ştiau clar "despre ce" era vorba în Blowup (varianta: Blow Up), ceea ce deschidea un larg cîmp de speculaţii. Unii vedeau o critică a capitalismului (cu alienarea aferentă), alţii o "meditaţie" despre Timp & Spaţiu, Artă & Adevăr, Realitate & Manipulare, Pasivitate & Angajare ş.a.m.d. Faptul că filmul lui Antonioni era transpunerea unei povestiri de Julio Cortazar (Funigei) devenea un amănunt mai curînd anecdotic: citind textul inspirator, era limpede că regizorul, co-scenaristul Tonino Guerra şi dialoghistul Edward Bond (ulterior, un important dramaturg) nu luaseră din Cortazar decît una-două sugestii dintr-o frază sau alta.

Blowup este şi primul film al lui Antonioni regizat în afara Italiei; aveau să-i urmeze Zabriskie Point (în SUA) şi Professione: Reporter (în Spania). Pentru un cineast reputat ca "dificil" şi "intelectualist", este revigorant să constaţi că atît Blowup, cît şi Zabriskie Point sînt - de fapt - filme "de gen": primul este o povestire de moravuri (un fel de La dolce vita londoneză) combinată cu una poliţistă, al doilea un road-movie. Ceea ce diferă este stilul: pentru Blowup, Antonioni se inspiră din finalul propriei L'eclisse (succesiune statică, alb-negru, de obiecte urbane), colorează totul în nuanţe frapante (imaginea: Carlo Di Palma) şi adaugă muzica (originală) a lui Herbie Hancock, rezultînd un pop art "british", lent-hipnotic, cu Vanessa Redgrave, David Hemmings, Jane Birkin şi mult gazon. În Z.P. schimbă gazonul pe Marele Canion, ia alt director de imagine, pune Pink Floyd şi ne dă un "thriller" hitchcockian de 110 min. care explodează apocaliptic. Filme vizionare, da. Dar profund senzuale.