Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Harry Potter and the Half-Blood Prince

Călduţ - Harry Potter and the Half-Blood Prince


Andrei Gorzo

Dilema Veche, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Unul dintre farmecele principale ale seriei Harry Potter e un anumit parohialism englezesc, pe care studioul Warner Bros. a luat decizia înţeleaptă de a nu-l sacrifica în numele obişnuitelor idei hollywoodiene despre "universalitate". Autoarea cărţilor cu Potter, J. K. Rowling, şi-o fi construit ea formula din elemente împrumutate de peste tot, dar a avut sănătosul instinct literar de a se împrumuta mai cu seamă din jurul propriei ogrăzi - din tradiţia literară specific englezească (şi mai mult sau mai puţin căzută în uitare) a aşa-numitelor schoolboy stories. Directorul Şcolii de magie Hogwarts, profesorul Dumbledore, e banalul vrăjitor bun-înţelept-şi-cu-barbă-albă-pînă-la-brîu, dar celelalte tipologii de profesori de la Hogwarts sînt pe cît de universale, pe atît de adînc înrădăcinate în tradiţia literară englezească - sînt profund locale înainte de a fi universale, iar actorii englezi supercultivaţi chemaţi să le întrupeze au şansa de a-şi folosi un pic cultura - sînt pe un teren mult mai solid decît în alte superpoducţii hollywoodiene, în care tot ce li se cere, de regulă, este să aducă un pic de aer "distins".

Pe lîngă obişnuiţii seriei - în primul rînd Alan Rickman, mereu superb în rolul pedantului scîrbit care-şi îneacă misterioase amaruri personale în voluptatea de a se şti temut şi detestat de elevi, şi Maggie Smith, neîntrecută în combinarea tonurilor severităţii cu tonurile bunătăţii -, în fiecare episod există cîte un profesor invitat, care de regulă e un motiv suficient (cel puţin pentru adevăraţii apreciatori ai artei actoriei) de a vedea filmul. În cel mai recent episod (al şaselea) e vorba despre Jim Broadbent în rolul unui profesor de poţiuni magice, foarte blajin şi foarte de modă veche, cu haine de tweed şi cu un tremolo vocal la limita văicărelii. În episodul precedent strălucea Imelda Staunton, cu portretul stilizat al unei "educaţioniste" insidios-tiranice, care acţiona la adăpostul unui paravan hipnotizant de mămoşenie profesionalizată. Episodul dinainte îi oferise un rol suculent lui Brendan Gleeson - un soldat bătrîn şi posibil nebun, care dispreţuia teoria şi credea că rolul şcolii e să pregătească elevii pentru viitorul război. Şi tot aşa.

Parfumul ăsta tradiţional de English schoolboy story e combinat de Rowling cu multe alte elemente - medievalism, dickensianism, fantasy hollywoodian la zi şi (pe măsură ce copiii cresc) tot mai multă problematică sentimentală de serial american cu liceeni. Lumii ei îi lipseşte unitatea de inspiraţie ce caracterizează marile lumi de basm; nu e atît o lume visată, cît una asamblată cu meşteşug. Dar meşteşugul ei e considerabil şi subtilele diferenţe de nivel sau grad de reuşită dintre cele şase ecranizări de pînă acum arată cît de greu se realizează o lipitură perfectă între părţile componente, cît de greu e de păstrat echilibrul între ele. De exemplu, în episodul patru (regizat de Mike Newell) lucrurile nu prea se lipesc: campionatul interşcolar de magie în cadrul căruia Harry se luptă cu un dragon, în timp ce profesorii şi colegii săi îl privesc din tribune, seamănă prea tare cu o întrecere de gladiatori, ceea ce nu e deloc în spiritul obişnuit - conservator şi totuşi luminat - al şcolii Hogwarts; în acest context neaşteptate de barbar, dramoletele sentimentale de tip Beverly Hills 90210 încep să pară aberante; cît despre glumiţele care abundă în orice episod din Potter şi care, fără a fi neapărat grozave, prin acumulare îi induc spectatorului o stare de confort, Newell le supralicitează cabotin drăgălăşenia.

Dimpotrivă, toate elementele se lipesc perfect în episodul cel nou (regizat, ca şi precedentul, de David Yates).... Prinţul Semipur e unul dintre cele mai bune din serie. Asta nu înseamnă că e ceva ce nu s-a mai văzut; nici nu e gîndit în termenii ăştia. Cu excepţia unui prolog bombastic, nu e construit cu intenţia de a face praf spectatorul; e construit astfel încît spectatorul - iniţiat sau nu - să intre în el ca într-o pereche bună de papuci de casă. E călduţ-confortabil - e cosy - ca un serial TV mai curînd decît ca o serie cinematografică. Tot ca un serial, reia fire narative din episoadele precedente fără a se opri pentru a le da explicaţii nou-veniţilor. Dar asta nu e o problemă. Principalul spectacol e şcoala Hogwarts şi fiecare episod începe odată cu anul şcolar, ceea ce le permite nou-veniţilor să-i descopere farmecele, iar iniţiaţilor - să se reîndrăgostească iar şi iar. Trebuie să admit că, la cîteva zile după ce am văzut filmul, nu mai ţin minte mare lucru din el: reversul acelei confortabilităţi călduţe e lipsa unor trăsături distinctive suficient de puternice - Potter-urile tind să se amestece în memorie. Dar sînt printre cele mai civilizate divertismente pe care le oferă Hollywood-ul de azi.




 Toate articolele despre Harry Potter and the Half-Blood Prince


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer