Starea teatrului românesc - Scena.ro nr. 1

Editorial - Ecologia spiritului sau viaţa secretă pe timp de criză - Cristina Modreanu

Redactor-şef al revistei Scena.ro, Cristina Modreanu motivează apariţia noii publicaţii: "Ne-am hotărât să sfidăm criza, fiindcă în mijlocul acesteia există în continuare oameni care citesc, văd filme, ascultă muzică, merg la teatru. Pe două drumuri ar vrea să meargă Scena.ro, al cărei prim număr l-aţi deschis acum: mai întâi să se constituie într-un nucleu de semnături deja consacrate, tratând teme diverse - de la teatru, care va fi baza de discuţii a acestei publicaţii - la dans, operă, circ, musical, arte vizuale, film, în funcţie de oferta pieţei, de la noi şi din lume. Apoi, Scena.ro va încerca să declanşeze un interes al tinerilor pentru o ocupaţie aflată la noi într-un fel de comă prelungită, meseria de critic. Nu mai puţin, revista îşi propune să devină o platformă de comunicare între practicienii din zona artelor spectacolului. Scena.ro va fi un ghid serios pentru viaţa dumneavoastră secretă, pe timp de criză sau nu.


Legea 353, salariul ideal şi bugetul de criză - personaje într-o poveste fără sfârşit - Cristina Modreanu

În drumurile sale prin ţară, pentru selecţia FNT 2009, Cristina Modreanu adresează directorilor de teatru sistematic întrebarea cheie: "Aplicaţi sau nu noua lege a instituţiilor de spectacol?" Desigur, cineva din afara ţării ar putea considera întrebarea absurdă - cum să nu aplici o lege votată şi publicată în Monitorul oficial? Nu cumva asta te plasează în ilegalitate? Şi totuşi, unii dintre directorii de teatre nici nu s-au gândit să aplice noua lege, aflând că salariile calculate după recent elaboratele norme de aplicare n-ar putea fi plătite în veci din bugetele existente. Cu atât mai puţin din bugetele de criză cu care sunt ameninţate instituţiile de spectacol. Alţii însă, s-au străduit şi, calculând noile salarii au aflat şi care sunt "hibele" legii. Câţiva dintre ei răspund la câteva întrebări despre noua lege a instituţiilor de spectacol care animă deja spiritele în lumea teatrului.


"Trebuie să credem că şi noi putem fi eroi" - Dorina Chiriac (actriţă)

Fragilitatea ei aparentă ascunde o forţă care uimeşte deseori pe scenă, dar şi în viaţă. Dorina Chiriac este un simbol al unei generaţii de actori născute la întretăierea dintre două epoci şi două sisteme de a face teatru, o generaţie captivă într-o societate în construcţie, ca un şantier care nu se mai termină. Dar actorul (actriţa în cazul de faţă) nu se lasă dominat de istorie, ci îşi ridică rolurile şi îşi trăieşte viaţa cum ştie mai bine, ajutându-i pe oameni să vadă dincolo de viaţa de fiecare zi. "Avem nevoie de eroi, dar nu de eroi împopoţonaţi care vorbesc cum noi nu vorbim, care trăiesc altfel, care merg ca pe altă planetă. Nu, avem nevoie să ştim că sunt oameni ca noi ale căror acţiuni i-au aruncat în istorie drept eroi. Trebuie să credem că noi putem fi eroi. Altfel, ne uităm la ei ca la nişte extratereştri, ne zicem că ăştia au fost născuţi aşa şi că noi n-avem nici o şansă", spune Dorina Chiriac despre acest rol.


Alchimia unui spectacol bun - Iulia Popovici

"Dacă teatrul ar fi alchimie, care-ar fi, totuşi, ingredientele din care s-ar putea obţine aurul?" - se întreabă Iulia Popovici (după cum mărturiseşte) de fiecare dată când vede un spectacol al lui Andrei Şerban. "De fiecare dată, îmi aduc aminte că un spectacol de teatru e, cum spune George Banu, o instalaţie de supraveghere, din care supraveghetorul (spectatorul) nu poate lipsi dacă e ca gestul artistic să existe ca atare. Iar faptul că reacţia publicului la recentul Lear de la Bulandra e mai mult decât pozitivă, iar vocile critice încă tac, face parte din alchimia a ceea ce reprezintă această montare. Nu cred că vreunul dintre cei care au văzut Lear ar mai putea privi o altă montare a celebrului text făcând abstracţie de referentul şerbanian (la fel cum publicul celor Trei surori ale lui Radu Afrim îşi va aduce aminte de ele cale de mulţi Cehovi de acum înainte)", conchide ea.


La Cluj! La Cluj! - Ionuţ Sociu

Spre deosebire de alte teatre din provincie care aşteaptă să fie smulse din uitare de un Mare Regizor, teatrul clujean pare să funcţioneze după un cu totul alt principiu, crede Ionuţ Sociu: "regizorii care ajung aici sunt cei forţaţi să se autodepăşească şi să-şi dea măsura adevăratului lor talent. Astfel se explică de ce cel mai bun spectacol făcut de Andrei Şerban în ultimii ani este o producţie a Teatrului Maghiar din Cluj şi tot astfel se explică de ce cele mai importante spectacole ale lui Mihai Măniuţiu din ultima perioadă sunt realizate tot în acest teatru. Şi ce e şi mai uimitor şi totodată neromânesc în cazul acestui teatru e maniera încăpăţânată cu care se menţine la un nivel de performanţă constantă. Abia îşi revenise lumea din năuceala stârnită de Unchiul Vania, că pe afişul Teatrului Maghiar figurau deja două premiere grele: Richard III şi Trei surori, ambele în regia lui Tompa Gábor."...


New York - Raiul spectatorului de teatru - Cristina Modreanu

Dacă cineva şi-ar pune în minte să vadă câte un spectacol de teatru în fiecare seară timp de, să zicem, o lună, unul dintre locuri în care ar putea să facă asta fără probleme este New York-ul. Oferta pare nesfârşită, îţi dai seama de asta imediat ce deschizi o revistă cu recomandări sau un site specializat. E practic imposibil să nu găseşti ceva interesant, indiferent ce gen de spectacol îţi e mai apropiat. Iar dacă te-ai specializat în "văzut teatru" şi eşti curios să experimentezi din fiecare gen câte ceva, iarăşi ai ajuns în Raiul spectatorului de teatru. Aşadar, ceea ce veţi citi în aceste pagini este o relatare (pe sărite) din acest Rai în care Cristina Modreanu a petrecut o lună de zile. "A doua zi după ce am aterizat am văzut-o pe Kristin Scott Thomas în noua montare cu Pescăruşul semnată de regizorul englez Ian Rickson la Teatrul Walter Kerr de pe Broadway", îşi începe Cristina Modreanu relatarea.


Teatrul la graniţă - Visky Andras

Există o linie de demarcaţie fină, abia sesizabilă, de o extremă fragilitate şi totuşi decisă ca o muchie de cuţit între teatru şi non-teatru, între spectacolul receptabil ca operă de artă şi produsul confecţionat cu mijloacele teatrului, oferind emoţii comode sau, dimpotrivă, violente, apte de consum - iar aceasta rezidă în prezenţa în spectacol a întrebării: "La ce serveşte teatrul?"


Offline - Alina Nelega

"Asupra literaturii dramatice comuniste pluteşte o umbră care a compromis textul nou românesc, iar efectele abia dacă au început acum să se estompeze, după douăzeci de ani. Dar în condiţiile în care nu ne ocupăm de cei vii, avem oare energie să construim mausolee? Nu există încă suficiente structuri care să asigure vizibilitate autorului dramatic român, în viaţă şi conectat la realitatea de acum. Nu există o piaţă pentru dramaturgia românească scrisă azi - şi de-abia dacă putem vorbi despre un real interes faţă de piesa nouă. Cred că dorinţa de a revedea, de a restitui, de a repune în circuitul teatral piesele comuniste este un simptom al nevoii de diversitate. Pentru că, oricât de cinică ar fi această afirmaţie, nici dramaturgia nouă nu dă pe-afară de autori geniali."


Fără titlu - Radu Afrim

Spectacolul pe care regizorul Radu Afrim l-a gustat cel mai bine în stagiunea trecută (în România) vine dintr-o ţară despre al cărei teatru crede că are mari probleme de identitate: The Sound of Silence / Hermanis. "Show-ul NU e un retro à la russe, e cel mult un eastern retro. A făcut atât de mult bine (sper) teatrului românesc aducerea lui în FNT 2008, pe cât de mult rău a făcut (sunt sigur) Furtuna de Ostrovski, însăilată de nişte ruşi, amatori cred, tot în FNT...", opinează Afrim. Number one pentru el rămâne pe anul trecut Purgatoriul lui Castellucci (văzut la Avignon), povestea unui incest de lux, "în care se schimbă câteva replici şi se distribuie o cantitate greu suportabilă de emoţie". Dacă e să aleagă, însă, între două spectacole de imagine-performanţă (unul vu şi altul déjà-vu), alege Infernul / Castellucci.


Pippo Delbono - teatrul marginalilor sublimi - Mihaela Michailov

"Personajele lui Pippo Delbono sunt congenere acelui tip de suferinţă care radicalizează orice experienţă umană, transformând-o în sursa unei alienări la limita insuportabilului. Suferinţă dură şi divină. Delbono e promotorul teatrului muşchilor convulsivi, al pielii care se strânge sau se lasă, defrişând degradarea, anticipând toate sfârşiturile posibile. Un teatru care adulmecă moartea, o inhalează şi o transformă în arie de operă sau în hit rock. Un teatru care-şi aproprie suferinţa fără să se pună şi fără să o pună într-o situaţie victimizant marginală. Pe Delbono îl doare un teatru care pulsează prin toţi porii unor corpuri emoţionate prin potenţialul lor dramatic. Teatrul lui Delbono descoperă verigi umane", accentuează Mihaela Michailov.


Ghetoul nostru de toate zilele - Eugenia Anca Rotescu

Ghetto blaster este o sintagmă obişnuită pentru utilizatorii noilor tehnologii, desemnând un casetofon sau CD player cu boxe. Cei care nu au trecut la a doua alfabetizare, îi caută sensul descompunându-l în ghetto (ghetou) şi blaster (lucrător cu explozibile). Toată această arie semantică se dezvoltă non-verbal în spectacolul de teatru-dans al Vavei Ştefănescu de la Teatrul Masca. Ghetto Blaster devine suită de stări şi trăiri ale individului contemporan, ale existenţei în societatea de consum. Sentimentul de însingurare şi abandon traversează întreg spectacolul, după cum afirmă Eugenia Anca Rotescu, el manifestându-se cu pregnanţă în scena unui step surd în şosete (Ana Şivu Daponte) pe melodia Singin' in the rain sau în duetul de mare sensibilitate în care o fată (Mihaela Huru) dansează cu leşul prietenei sale (Alina Crăiţa) ori chiar în trioul băieţilor (Valentin Mihalache, Ionuţ Ghenu şi Aurel Sorin Sandu) care strâng în braţe casetofoanele ce mărturisesc în locul lor: I'm lonely.


Cremă de mandarine. Oriental - Cristian Tudor Popescu

Cristian Tudor Popescu contribuie la primul număr al revistei Scena.ro cu un studiu dedicat celebrului film al lui Lucian Pintilie, Reconstituirea, analizat în contextul european al epocii: "Filmul lui Pintilie este cea mai avansată încercare antisistem din cinematografia epocii comuniste în România. Totodată, este şi cel mai aproape de sincronizarea cu evoluţiile socio-estetice din Vest, deziderat mereu neîmplinit al spaţiului românesc, nu numai în perioada comunistă. Nu ar fi putut să apară decât în momentul 1970 - până în 1965 nu s-ar fi putut naşte, după 1970 a fost interzis. Ceea ce face din Reconstituirea un remarcabil film de autor este modul în care Pintilie creează tensiunea, apăsarea absurdului, disconfortul moral - nu atât prin dialoguri mai mult sau mai puţin «filosofice», cât prin asocierea sunetelor replicilor curente şi tăcerilor cu imaginile într-o poetică cinematografică pe care o vom regăsi în filmele de mai târziu, niciodată însă închegată atât de puternic şi expresiv."




Revista Scena.ro este editată cu sprijinul UNITER - Uniunea teatrală din România şi poate fi comandată on-line pe www.fnt.ro/revista.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.