Avatarurile depresiei postindustriale - The Editors

"Prin vine îţi curge sînge / aici se opresc asemănările dintre noi." Cam aşa grăiau prin 2005 cei patru tipi de cca 24 de ani mutaţi deja în Birmingham şi redenumiţi Editors. Adică Tom Smith - voce, chitară ritmică, pian -, Chris Urbanowicz (chitară, sintetizatoare), basistul Russell Leetch şi percuţionistul Ed Lay. Tocmai îşi schimbaseră numele din Snowfield şi erau tot mai prizaţi, la doar al treilea single (Blood), scos la casa independentă Kitchenware. O aleseseră dintre multele care îi curtaseră după ce ascultaseră un demo anonim cu o singură piesă (Bullets), trimis iniţial doar cîtorva cunoştinţe. Dar lucrau la cîntece de prin 2002, cînd trei dintre ei (Smith, Urbanowicz şi Leetch) se întîlniseră la un curs de tehnologie muzicală de la Universitatea Staffordshire, ai cărei studenţi erau cu toţii. Chitările angulare, sunetul tăios, curat, vocea profundă şi capabilă să-ţi zgîndăre măcar puţin viscerele a vocalului Tom Smith erau deja acolo... Sau, cum zicea, răutăcios, un user oarecare pe YouTube: "un amestec de Joy Division, mişcări de Chris Martin şi percuţii dance". Poţi adăuga instantaneu şi alte repere optzecist-alternative, de la Echo & The Bunnymen la R.E.M. (trupa favorită a lui Smith). La vremea apariţiei debutului The Back Room, vîndut în peste 1 milion de exemplare, lumea i-a invocat, însă, mai ales pe contemporanii Interpol, cu care aveau în comun aerul emfatic şi sound-ul claustrofob şi morbid; plus timbrele apropiate ale frontman-ilor Smith şi, respectiv, Paul Banks.

Acum aproape doi ani, pe cînd al nu-mai-ştiu-cîtelea val de revival post-punk-garage etc. continua să şuiere asurzitor în mintea şi căştile categoriei mai fiţos-snoabe din zona de consumatori catalogată "youth culture", am scris o recenzie nu tocmai amabilă la al doilea album al trupeţilor, multi-platinatul An End Has a Start, numărul 1 în Marea Britanie la lansare. Le reproşam atunci filigranul milimetric şi pluri-reverberat în care îşi îmbracă banalele consideraţii despre pierdere, moarte, alienare - i.e. reţetarul standard al postmodernităţii muzicale care a ocupat, philkdickian, în ultimul deceniu, nişa cîndva numită indie. Sigur, verdictul acela izvora şi din reticenţe personale - n-am încredere în nimeni care-mi spune că e disperat din ultimul model de Converşi şi înfăşurat de tricouri mulate şi skinny jeans care să-i contureze cît mai bine silueta care-ar umple de invidie orice anorexic(ă).

Am constatat, însă, pe propria piele - şi propriul iPod, din care AEHaS n-a plecat nici pînă azi - că dincolo de supra-producţia deranjantă a obişnuitului U2 Jacknife Lee şi de afectarea tipică genului, vibra altceva pe care nu reuşeam să pun degetul ori vreo etichetă şi care mă împingea spre reascultări obsesive. Un je ne sais quoi melancolic şi (în lipsa unui termen mai bun) autentic, care scurtcircuita cumva consideraţiile tehnice & logice şi reuşea să ajungă fix în cealaltă emisferă a creierului, la centrii care controlează reacţiile emoţionale. Iar emoţia e tocmai ceea ce lipseşte din majoritatea covîrşitoare a producţiilor "indie", sufocate de cinism, poze cool şi de dorinţa exacerbată de a spune chestii (eventual cu majuscule) deştepte. Ca şi cum în albumul acesta care la prima, a doua, a zecea ascultare părea culmea calculului şi artificialităţii unui automat cu chip-ul setat pe "dezolare", cît se poate de profi altminteri, ceva foarte viu se zbătea să iasă, pulsînd dureros, la suprafaţă.

Prin august 2008, pe uriaşul stadion londonez de rugby Twickenham, venită să-i văd în sfîrşit pe R.E.M., am avut şi confirmarea. Editors erau a doua trupă din deschidere şi au fost deopotrivă exact cum mi-i imaginasem şi cu totul altfel. Juni, şic, longilini (mai puţin plinuţul Russell Leetch), cu deja clişeizata rezervă britanică sticlindu-le în priviri, respirînd în mişcările minimale, ca şi în interacţiunea redusă cu publicul. Impresia de maşinărie bine unsă & rodată a persistat, sound-ul era curat, perfect, lucrat; era, însă, din nou, şi feeling-ul acela de durere reală, palpitînd în fiecare intonaţie a vocii grave a lui Smith (e ceva inefabil în felul cum reuşeşte să facă sintagme triviale ca "love replaces fear" sau "there's life in us yet, love" să percuteze în plin); şi în versurile care, am realizat atunci, erau doar simple, "la obiect", nu simpliste. Şi mi-a trecut iar prin minte că sofisticarea nu funcţionează întotdeauna.

Pînă la urmă, e firesc ca într-o lume a interacţiunilor mediat-cosmetizate nevoia de relaţionare veritabilă (ca să facem racordul cu marota inevitabililor Joy Division) şi de exprimare directă a suferinţei & depresiei să se exteriorizeze muzical. Căci, zic şi ei, "you came on your own / that's how you'll leave / with hope in your hands"...

P.S. Cred că o piesă de-a lor, "Smokers Outside the Hospital Doors", m-a convins un timp să mă las de fumat. Dar nu trebuie să fii dependent nevrotic/ruşinat de nicotină ca să-i găseşti memorabili live.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.