Poveşti stratificate - Los abrazos rotos

Dacă aţi văzut o dată Los abrazos rotos / Îmbrăţişări frânte, musai să-l mai vedeţi încă (cel puţin) o dată. E un film noir nu atât "greu", cât complicat - şi nu atât în sens peiorativ, cât mai degrabă ca nivel al complexităţii. Pe toate planurile.

Neuitatul D.I. Suchianu avea obiceiul uneori să povestească în articolele sale, cu lux de amănunte, filmele pe care ar fi trebuit să le analizeze - era modul lui glumeţ de a se distanţa de ele. Alţii te agaţă de braţetă şi nu te mai lasă până nu-ţi povestesc, vrei-nu-vrei, filmul pe care tocmai l-au văzut - chit că tu, bietul, ai cam vrea să-l savurezi onest, fără spoilere. Ba încă, am un cunoscut care, când a dat Dumnezeu şi-a observat că citeam Adevărul de seară în timp ce-mi povestea un film (şi, har Domnului, a priceput şi explicaţia că nu mă interesa nici un compte rendu în avanpremieră), a găsit o soluţie de-a dreptul halucinantă - cu deplină seriozitate: "A, păi atunci să vă zic de unul pe care-l ştiţi! Aţi văzut..." [dracu' mai ştie ce - hai să zicem Transformers] "Ce fază, atuncea când... [blabla] Sau mai ştiţi... [bâra-bâra]" (şi dă-i, şi dă-i, detaliind tot ceea ce oricum văzusem - îi plăceau omului filmele, ce poţi să-i faci...)

Ei bine, Los abrazos rotos i-ar pune pe respectivii în serioasă încurcătură, fie şi numai pentru că povestea lui e din capul locului întortocheată şi deloc ortodoxă. Personajele principale, şase la număr, deja originale şi complexe ca atare, sunt puse să interacţioneze în încrengăturile unor relaţii insolite şi derutante, fără nimic previzibil (sau măcar lesne de urmărit), pe tot parcursul. Ca şi cum acest model de plot n-ar fi fost destul de provocator în sine, Almodovar (autor total, ca de obicei) îşi construieşte scenariul pe o structură narativă dislocată cronologic, oscilând între prezent (2006) şi trecut (1992) după coordonatele afective ale protagoniştilor.

Iar dacă vă închipuiţi că am terminat, aflaţi că Don Pedro supralicitează: Los abrazos rotos e un film despre un (alt) film despre care e vorba şi într-un alt (bis) film (making of-ul respectivului) - trei filme într-unul singur, trei straturi ale aceleiaşi realităţi, care se reprezintă unele pe altele, se exprimă reciproc, se iluminează încrucişat... intriga urmărind nu numai firul epic (oricum dificil, şi marcat de secrete personale care ies treptat la iveală), ci şi, lucru mult mai important, labirintul identităţilor, traiectul sinuos al regăsirii de sine.

Şi ca să le pună capac la toate, protagonistul, regizorul filmului din film, se numeşte Mateo Blanco - pseudonim al lui Almodovar însuşi, sub care a semnat scurt-metrajul de opt minute La concejala antropófaga (2009), prelungire a destinelor a trei personaje din Fete şi valize (filmul din film)... Iar Fete şi valize se revendică din propriul Mujeres al borde de un ataque de nervios al lui Almodovar, din 1988. După cum lesne se poate vedea, dedalul pare să se prelungească la nesfârşit...

... A, să nu uităm: nu lipseşte nici elementul referenţial atât de drag autorului - citatul reverenţios din operele înaintaşilor. Dacă, bunăoară în Matador, apărea o secvenţă din Duel în soare, sau Berenguer şi Angel, din La mala educacion, se regăseau în personajele din Identitate dublă şi Thérèse Raquin, aici este inserat, pe ecranul televizorului, un fragment din Viaggio in Italia, de Rossellini - şi anume, momentul descoperirii celor doi pompeieni îmbrăţişaţi (ca o premoniţie aproximativă, printr-un fel de ricoşeu, căci personajele noastre - dar v-am promis că nu vă povestesc nimic! Fără spoilere, când e vorba de Los abrazos rotos!)

Prin urmare, dacă tot ne interzicem să recurgem la orice date concrete din desfăşurarea povestirii, din respect pentru autor, nu ne rămâne decât să ne aplecăm asupra celorlalte compartimente - care de asemenea ne oferă destule subiecte de discuţie. Mai puţin glumeţ ca de obicei, mai sumbru şi mai empatic cu personajele, Almodovar revine asupra genurilor noir şi thriller, în această combinaţie înşelătoare şi foarte atent dozată, proprie numai lui, pentru a urmări, în fond, un posibil traseu dramatic al artistului în societate. Nu de puţine ori, s-a recurs la biografii paradoxale (reale sau nu), ca a lui Beethoven sau a lui Luchian - ei bine, aici avem de-a face cu povestea unui regizor de film orb (care-şi pierde vederea într-un accident - şi nu un accident oarecare, ci unul care-i marchează viaţa şi dintr-un alt punct de vedere, cel puţin la fel de dureros). Dubla lui personalitate de până atunci (nimic schizofrenic, o simplă scindare conştientă, cum folosesc adesea autorii care în paralel scriu şi sub pseudonim - din nou, o reflectare a lui Almodovar, vezi mai sus, apropo de Mateo Blanco, numele real al personajului, însoţit de "Harry Caine", alter ego-ul său orb) capătă valenţe mult mai semnificative prin rapoartele stabilite cu cei din jur, şi în special cu Diego, catalizatorul incursiunii în trecut - şi, implicit, în sine. (Ca să nu se creadă că m-aş contrazice: nimic din toate acestea nu e spoiler, ci sunt pur şi simplu elemente de setup, fiind enunţate în primele minute ale filmului).

Dacă iniţial puntea dintre cei doi timpi epici stă sub semnul naraţiunii, de la un moment dat motivaţiile joncţiunilor încep să se amplifice, trecând în registrul rapelurilor afective şi, mai ales, al semnificaţiilor de conţinut. Într-un ritm grav şi măsurat, regizorul ne conduce prin momente şi destine, printre realităţi şi filme, spre tiparul ambiguu al unui eu ce nu se lasă niciodată reperat până la capăt - după cum spune şi replica finală: "Chiar şi orb, trebuie să-mi termin filmul". Echilibrul bizar între tonurile majore şi acordurile uşurele, subliniat atât de nuanţele comice ale actorilor în anumite momente (foarte convingătoare Penelope Cruz, mai ales în rolul actriţei cabotine - contrastând cu pofilul sobru dar şi frivol al lui Mateo, compus cu discreţie expresivă de Lluís Homar), se regăseşte şi în cheia cromatică tipic almodovariană, cu culori pline, saturate, de o stridenţă asortată riscant dar întotdeauna de bun-gust, cu accente de kitsch declarat şi legitim - inclusiv prin aportul imaginii lui Rodrigo Prieto. Muzica lui Alberto Iglesias se impune prin subtilitate melancolică, însoţind ca o umbră tribulaţiile personajelor - şi suntem datori să menţionăm şi montajul prin care José Salcedo construieşte fuziunea tuturor palierelor şi curenţilor epici, narativi şi afectivi, realizând necesara unitate în diversitate.

E foarte adevărat că filmul are lungimi - mă îndoiesc că cele două ore şi opt minute se justifică pe deplin, la nivelul compoziţiei dramaturgice. Cel mai probabil, energicul Almodovar şi-a dat frâu puţin cam larg inspiraţiei. Dens şi stufos, deloc uşor de urmărit, de la un moment dat Los abrazos rotos începe să obosească - inclusiv din cauza ritmului extrem de egal cu sine însuşi al naraţiunii, precum şi a undei de cinism care-l parcurge în permanenţă (cele mai dramatice două momente, secvenţa scării şi cea a accidentului de maşină, sunt filmate surprinzător de sec, tocmai spre a le spori, prin efect antitetic, impactul; merită să amintim că Scara, ca spaţiu, imagine şi noţiune, este unul dintre motivele favorite ale lui Almodovar, care păstrează mereu vii în minte celebrele scări ale ecranului, printre care cele din Leave Her to Heaven, El, Kiss of Death, Godfather III, Gone With the Wind, Psycho, What Ever Happened to Baby Jane? - şi, evident, "mama tuturor scărilor", cum el însuşi o numeşte, cea din Crucişătorul Potemkin, cu bizara ei reflectare omagială în The Untouchables; iar accidentul a fost filmat în acelaşi giratoriu unde cu ani în urmă o coliziune similară l-a costat viaţa pe pictorul César Manrique, ghid al lui Almodovar în prima sa vizită la Lanzarote, insula unde se petrec câteva secvenţe cheie ale filmului - o coincidenţă cu atât mai stranie, cu cât chiar asta pare să fi fost: Almodovar declară că n-a aflat-o decât ulterior).

Din fericire însă, pe lângă savoarea sa cam indigestă şi iritant de îngreunată pe alocuri, filmul acumulează tensiuni irezistibile şi, fără doar şi poate, musteşte de semnificaţii. Categoric, pe tot parcursul, dar mai ales în final, te invită să-l mai vezi o dată. Cel puţin. Fiindcă merită cu adevărat să fie înţeles.

8 septembrie, 2009
Bucureşti, România

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.