Conferinţă de presă. Nigel Kennedy - Festivalul Enescu, 2009

Căutăm bezmetice sala, urcăm scările pe dreapta, ca să le coborâm pe stânga. Reuşim, după minute bune şi înjurături de doamne, scose finuţ printre dinţi, să găsim sala A. Printre cele 20 de persoane prezente, aerul rece pătrunde ca apa printre firele de nisip. Ne aşezăm pe scaunele din faţa mesei şi aşteptăm. În nici cinci minute, intră în sală însoţit de un alai de fani / jurnalişti / organizatori. Gesticulează şi salută pe toată lumea, de parcă ne-ar şti pe fiecare în parte. În dansul mâinilor pe care îl face în aer, înclină paharul şi varsă vin pe masă. Îşi cere scuze şi râde.

Poartă aceiaşi pantaloni negri, de concert, cu buzunare burduf, pe părţi. În picioare are cizme grele, de armată, the fucking shit - the shit doesn't stick to them, cum răspunde atunci când e întrebat de ce în timpul concertului bate din picior. Locul cămăşii albe şi al pseudo-sacoului cu mâneci asimetrice e luat de tricoul lui Gabriel Agbonlahor, jucător la Aston Villa - tricoul lălâu, şi nu greu, îţi lasă impresia că îi trage umerii în jos. Pe mâna stângă are două brăţări, una din plastic, alta din piele împletită, mai subţire; degetul mijlociu îi este întrerupt de un inel de argint, simplu.

Stă în faţa mea şi nu conteneşte să zâmbească. Zâmbeşte cu ochii. În jurul lor are două labe mari de gâscă, câte şapte fire săpate pe tenul roşiatic. Nu-mi dau seama dacă e de la soare, dacă aşa îi e nuanţa pielii sau dacă Merlot-ul de pe domeniile Tohani, pe care îl soarbe din paharul cu picior i-a îmbujorat faţa. Vorbeşte repede şi oarecum sâsâit, glumeşte cu jurnaliştii şi mulţumeşte că e prezent printre noi. Declară lucruri care atrag din sală aplauze - că are un singur idol, fotbalul, că se simte legat de România, pentru că i-a fost învăţăcel lui Menuhin, care la rândul lui i-a fost lui Enescu, că a descoperit muzica Mariei Tănase în Polonia. De fapt, nu contează ce zice. Are o prezenţă care te hipnotizează, aceeaşi pe care a avut-o pe scenă înaintea conferinţei de presă la care asist. Ne spune simplu, cu bucurie în glas, că vioara îi leagă mintea de inimă. Nimeni în sală nu mai notează, nu se mai fac fotografii. Stăm ca la spectacol, deşi de data asta nu ne cântă nimic.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.