Tarantino-Hitler: 1-0 - Inglourious Basterds

În Inglourious Basterds (Ticăloşi fără glorie, deşi gluorie ar fi fost mai aproape de titlu!), cel mai celebru autor de mitologii cinematografice din clipa de faţă - Mr Quentin Tarantino - îl ucide pe Hitler & Co. (Goebbels, Goring etc.) într-un cinema parizian, după ce - mai întîi - s-a distrat punînd un comando de soldaţi evrei (condus de lt. Aldo Raine, alias Brad Pitt) să scalpeze conştiincios orice scăfîrlie de nazist le ieşea în cale... În materie de cine-teribilism, e greu de crezut că cineva ar putea face mai bine.

Inglourious Basterds este deja, se pare, lider la box-office în România. S-au dus să-l vadă şi oameni care n-au mai fost la cinema de la Titanic încoace. Explicaţia e simplă: dacă Tarantino s-a jucat, pînă acum, cu Cinema-ul inventînd poveşti născute din celuloid, de data asta a atacat un subiect cunoscut de toată lumea şi cu o mitologie gata-făcută. Ce-i drept, filmul său nu este "istoric" (nici măcar nu este o "istorie a celui de-al Treilea Reich"), ci un fel de western ce se foloseşte de un timp şi de nişte personaje reale. Nu toate, fireşte: Aldo Raine, spioana-actriţă, spionul-critic de film, soldaţii evrei etc. sînt plăsmuirile imaginaţiei lui Tarantino. E ca şi cum regizorul / scenarist ar fi introdus, într-un documentar pe epocă, nişte personaje dintr-un film de aventuri: efectul e aproape halucinogen. Şi foarte distractiv: Inglourious Basterds este, fără discuţie, cea mai comică şi mai obraznică (şi mai ambiţioasă) răzbunare a Cinema-ului pe Istorie. Un fel de Mel Brooks pe acid.

Dar marele său succes de public înseamnă exact asta: Tarantino a făcut filmul său cel mai accesibil, ca o bandă desenată. A renunţat la non-cronologie, găsind în Istorie (liniară) forma, iar în Cinema, conţinutul. Filmul său e o suită de scene bazate - în principal - pe dialog. A descoperit un actor genial (austriacul Christoph Waltz), singurul în stare să întruchipeze un personaj aproape neverosimil (colonelul Landa): un fel de esenţă a ofiţerului nazist din filme, poliglot aşa cum alţii erau melomani. Acţiunea e spectaculoasă pentru că ideea însăşi e spectaculoasă; altfel, e foarte clasic - o comedie de salon cu scalpaţi & gangsteri. Vizual e destul de mediocru, iar ritmul şchioapătă pe alocuri. Poezia pur cinematografică pe care Tarantino o găsea, ca-ntr-un dicteu automat, în imaginea unui şipot care se umple / goleşte de apă (în Kill Bill) e cu totul absentă aici. Inglourious Basterds e un film eficient, dar entuziasmul pe care-l provoacă ţine nu atît de calităţile lui cinematografice, cît de satisfacţia publicului că te poţi juca cu Istoria, întorcînd-o pe dos.

Dosul Istoriei are exact adîncimea unei pastişe pe celuloid.

(versiune extinsă pentru LiterNet)