Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Andrei Tarkovski

Spre poetica sacrului la Andrei Tarkovski


Marian Rădulescu

CineTipar, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Receptarea studiului Tarkovski - Filmul ca rugăciune. O poetică a sacrului în cinematograful lui Andrei Tarkovski (Ed. Arca Învierii, Bucureşti, 2001) presupune, din partea cititorului neiniţiat în teologie, o minimă aşezare duhovnicească - asumată, conştientă - în Biserică. De asemenea, este utilă o familiarizare prealabilă cu terminologia iconografică, filozofică. Din partea cititorilor mai avizaţi în domeniul teologic, se cere o deschidere spre "lume" şi o lipsă de complexe faţă de cultură. Desconsiderarea reciprocă dintre facultăţile de artă şi institutele teologice ar putea fi - afirmă autoarea monografiei, Elena Dulgheru - pricina pentru care mulţi artişti continuă să vadă în Tarkovski exclusiv un regizor-meşteşugar priceput, dar nu un artist-profet, un artist-slujitor ce-şi îndreaptă publicul mai degrabă către Liturghie decât către sala de cinema. Tot aşa, mulţi teologi se sperie de prezenţa "lumescului" şi de încifrarea simbolică (derutantă, copleşitoare, apăsătoare) din opera sa. În Epilogul cărţii, autoarea se întreabă retoric dacă nu cumva însăşi refuzul teologiei de a cunoaşte limbajele lumii este cauza autoizolării sale de azi: "Oare nu desconsiderarea lumescului şi ignorarea scânteii divine din semeni şi din activităţile laice amplifică sciziunea progresivă dintre Biserică şi societate?"

Artist situat undeva "la mijloc între Biserică şi societate", Andrei Tarkovski învaţă din şi dialoghează cu "înţelepciunea lumii" (pe care o regăseşte anemică prin cinemateci, în schimb bogată şi densă în natură, biblioteci, muzee) îndreptându-şi publicul spre "sfera sacrului, a religiosului şi chiar a Bisericii". De aceea, Elena Dulgheru optează pentru o abordare din perspectivă filozofică şi religioasă, "mult mai fecundă şi mai în spiritul operei, decât una strict cinematografică". Fără a ignora elementele ce ţin de limbajul filmic, autoarea îşi propune să îl studieze pe regizor din direcţia acelor "diagonale ale spiritului care îl articulează şi îi definesc întregul operei": iconografia bizantină (a cărei "patrie" nu este muzeul, ci cadrul viu eclezial şi liturgic), pictura (Leonardo, Breughel, Rembrandt, Dürer, Piero della Francesca, pictura olandeză din secolul al XVII-lea), muzica (J. S. Bach, Pergolesi, Mozart, Purcell, Wagner, Ravel, Beethoven, dar şi soundul muzicii electronice a lui Eduard Artemiev) şi regizorii-creatori de "universuri artistice, mitologii şi lumi în sensul cel mai larg şi mai profund pe care poate să-l ofere puterea demiurgică artei" (Bresson, Vigo, Dreyer, Dovjenko, Buñuel, Kurosawa, Antonioni, Paradjanov, Abuladze, Bergman, Fellini, Mizoguchi).

"În ce măsură este sacrul reprezentabil în artă şi în ritualul religios?" - se întreabă recurent Elena Dulgheru, amintind că ambele (artă şi religie - "două feţe ale aceleiaşi monede" spune Tarkovski) se folosesc de simboluri, extinzându-le registrul fiinţial, de la "simplu semn stilistic ori gestual, la purtătorul unei vieţi superioare". Simbolismul tarkovskian rămâne un mister pentru occidentali (nu poate fi transpus în cuvinte decât în mare pierdere), fiind mai predispus la contemplaţie, ca "poartă spre transcendent". Filmele sale urmăresc o "reafirmare a mesajului creştin cu mijloacele esteticii orientale", izbutind o "reîmbrăţişare - nu ecumenistă, ci în duh - a Orientului cu Occidentul", o mobilare a spaţiului "necuvintelor" din spiritul omenesc şi divin, aşa cum se regăseşte el în icoana bizantină, în pictura alegorică. Cât despre "timpul din cadru", el este la Tarkovski - folosind terminologia blagiană - o "poartă spre metafora revelatorie", o "fereastră spre absolut". Ceea ce vedem "nu este epuizat de imaginea vizuală, ci face aluzie la altceva care se întinde nesfârşit de mult în afara cadrului". De altfel, Tarkovski n-a fost niciodată adeptul artei explicite, denotative, adresate intelectului, considerând că "tendenţiozitatea şi introducerea vederilor ideologice este dăunătoare din capul locului", căci "procedeele folosite de artist trebuie să rămână neobservate".

Un loc important în studiul Elenei Dulgheru îl reprezintă analiza arhetipurilor (modele prime, idealuri ale obiectelor sensibile) din opera lui Tarkovski: casa, timpul, motivul hristic, chipul femeii şi al copilului, bestiarul (calul, câinele, pasărea), cele patru elemente primordiale (pământul, apa, aerul, focul) etc.

Casa - interioritate fericită, maternă, părintească, leagăn din copilărie (Solyaris, Zerkalo / Oglinda), coloană vertebrală a tradiţiei (Solyaris), obiect al ofrandei (Offret / Sacrificiul) - este un teritoriul al siguranţei; lipsa casei (în Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan, Andrei Rubliov) aminteşte că "omul nu are casă pe pământ". Un subcapitol se intitulează chiar "locuinţa taborică", pe baza replicii Călăuzei (Stalker), care - pe când se află, alături de Scriitor si Profesor în faţa Camerei Dorinţelor (unde nici unul dintre ei nu va intra) - exclamă asemenea lui Apostolului Petru pe Muntele Taborului: "Ce bine este aici! Ce linişte! Nu este nimeni care să ne facă vreun rău!" De ce tocmai acolo? Pentru că acolo e casa adevărată, doar acolo răutatea oamenilor nu are putere şi nimeni nu le poate face nici un rău.

Potrivit aceleiaşi terminologii blagiene, timpul este "havuz" (orientat spre viitor, în Katok i skripka / Compresorul şi vioara, Copilăria lui Ivan, Rubliov, Solyaris), "cascadă" (al căutării originilor uitate, în Solyaris), al pocăinţei (Stalker) şi aşteptării (Nostalghia), al memoriei (Oglinda) şi, în fine, al escaton-ului sau al "lucrurilor de pe urmă" (Sacrificiul).

Desluşirea motivului hristic impune apelul la icoana bizantină - "singurul obiect din sfera culturii care dă seama de caracterul liturgic, euharistic al relaţiei omului cu Dumnezeu". Ca şi în icoane, la Tarkovski materia - organică şi anorganică - este îndumnezeită, are o vocaţie pneumatoforă (purtătoare de duh). Taina icoanei, arată Elena Dulgheru, îi permite omului să se poată împărtăşi - prin artă - cu Dumnezeu. Imaginea din filmele lui Tarkovski poartă trăsăturile icoanei şi de aceea scapă ochiului neatent, deprins cu reprezentări ilustrativiste, facile. Să nu uităm însă: culorile, formele şi mozaicurile iconografiei bizantine par şi ele - pentru ochiul superficial - desuete, abstracte, impersonale, statice, greoaie şi mute. Şi aceasta pentru că artistul bizantin dispare înapoia Tradiţiei care vorbeşte. Înaintea icoanei nu putem fi simpli spectatori (ci trebuie să ne închinăm, printr-un act de adorare şi rugăciune) tot aşa cum înaintea Bibliei nu putem fi doar simpli cititori.

Prima monografie în limba română dedicată lui Tarkovski reliefează - nota bene: cu argumente - angajarea profundă (însă nu ostentativă, tendenţioasă, declamatoare, ci deschisă şi spre "înţelepciunea lumii" care nu l-a cunoscut pe Hristos) a regizorului în paradigma creştină, ortodoxă. De aici încolo, fiecare cititor este liber să judece - în funcţie de sistemul său de valori, de vectorii duhovniciei sale - dacă accentele cărţii lui Elena Dulgheru îi sunt folositoare şi ziditoare sau, dimpotrivă, dacă abordarea este una desuetă, îngustă, discutabilă, sărăcindu-l şi împuţinându-l pe artistul Tarkovski. Religiozitatea creştină a operei tarkovskiene - nepropagandistică, nedeclarativă, ci una a adâncimilor - este, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă. La urma urmei, one man's meat is another man's poison.





 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


1 comentariu

  • O critica penetranta a unei carti penetrante
    Silvia Jinga, 28.05.2012, 02:44

    F. bun comentariul lui A. Radulescu, de vreme ce mi-a trezit o imensa curiozitate de a-mi procura cartea. Perspectiva Elenei Dulgheru mi se pare foarte fecunda pentru intelegerea spiritului lui Tarkowski, acest mare cineast pe care genialul Bergman l-a considerat unul dintre cei mai buni creatori de fime din sec. 20. Spiritul sacru, cautarea unui limbaj filmic la intersectia intuitiei, a simtirii genuine si comunicarii nemediate de instrumentul lingvistic precum si sinteza Orient - Occident mi se par dimensiuni ultranecesare lumii contemporane prea mercantila si prea pragmatica. Tarkowski ne cheama spre purificare, spre inceputuri, spre arhetipurile fiintei caci altfel vom putea pieri din cauza indepartarii teribile a umanitatii de sensurile profunde ale existentei.
    Multe multumiri criticului si autoarei care aduce in discutie un artist exceptional al contemporaneitatii.

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Jindul personjelor tarkovskiene, Marian Rădulescu
 Călăuza Tarkovski, Marian Rădulescu
 Filmele lui Tarkovski sau arta care ne face mai buni, Mihai Văcariu
 Un sfert de veac fără Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Sister act - De vorbă cu Marina Tarkovskaia, sora regizorului Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu
 Toate articolele despre Portret Andrei Tarkovski


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer