Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Taking sides / Le cas Furtwangler

Pe de altă parte Cazul Furtwängler / Taking Sides


Andrei Gorzo

Dilema Veche, mai 2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nici dacă s-ar fi vrut ca filmul lui István Szabó să ruleze la Bucureşti cu sala goală, nu s-ar fi acţionat cu atîta hotărîre în acest sens. În primul rînd, a fost expediat la Hollywood Multiplex - acel cunoscut loc de întîlnire al melomanilor. Apoi, admiţînd că unii spectatori, veniţi la Multiplex ca să se distreze, ar ezita între Cazul Furtwängler şi Scooby-Doo 2: Monştrii dezlănţuiţi, mai e şi problema titlului: "Daţi-mi două bilete la Cazul Frrt... Fff... Ffuu... mai bine daţi-mi la Troy." Asta în condiţiile în care Taking Sides, piesa lui Ronald Harwood care stă la baza filmului, se juca nu demult la Teatrul Naţional, sub un titlu mult mai provocator şi uşor de pronunţat - De partea cui eşti?.

Adusă pe ecran, piesa lui Harwood - despre anchetarea dirijorului Wilhelm Furtwängler, acuzat de complicitate cu naziştii - rămîne în mare măsură o piesă de teatru. Momentele cele mai puţin convingătoare sînt acelea în care Szabó îşi scoate personajele la aer - pe malul lacului, pe lac, la pădure -, într-un efort de a arăta că filmul nu e complet dependent de text. Textul însuşi are mici probleme - tirade care pot zgîria urechea spectatorului de film, un moment în care confruntarea de principii dintre Furtwängler şi maiorul american însărcinat cu ancheta este reluată de două personaje secundare - secretara nemţoaică şi asistentul american al maiorului - luptători de categoria pană.

Dar meciul greilor e formidabil. Ca apariţie, maiorul (Harvey Keitel) hotărît să distrugă răul care, în 1946, supravieţuieşte printre ruinele Berlinului, poate aminti de maiorul (de astă dată britanic - Trevor Howard) care încerca să ţină sub control răul de sub ruinele Vienei, în Al treilea om (1949): mustăcioara, simţul datoriei, umbra unei nemulţumiri intime. Dar Keitel e mult mai fioros. Maiorul îl numeşte pe Furtwängler "şef de orchestră" şi repetă cuvintele astea cu sete, îngroşîndu-şi rolul de american barbar, sfidînd evlavia cunoscătorilor, savurînd consternarea lor. Îi place să arunce cuvîntul "căcat" în aerul rarefiat pe care-l respiră Furtwängler (Stellan Skarsgård). Keitel nu e actorul care să decalibreze insultele astea din grija de a-l păstra pe spectator de partea lui; ne lasă să ne îndepărtăm. De-aceea, momentul în care realizăm că aerul din jurul acuzatului nu e tocmai curat - şi nu din vina cuvintelor folosite de maior - vine ca o zdruncinătură.

Din momentul acela, fiecare dezvăluire începe cu "pe de altă parte". Muzicienii interogaţi îl prezintă pe Furtwängler ca pe un oponent activ al nazismului şi, ca dovadă, povestesc stratagema la care a apelat dirijorul ca să nu dea salutul nazist la o întîlnire cu führer-ul. Pe de altă parte, dirijorul care a avut grijă să-şi uite bagheta în mîna cu care trebuia să salute e acelaşi om pe care Göring l-a făcut consilier. Pe de altă parte, Furtwängler însuşi n-a fost consultat; a fost înştiinţat că e consilier - ce putea să facă? Pe de altă parte, putea să nu facă remarce antisemite. Pe de altă parte, ce înseamnă cîteva cuvinte pe lîngă zecile de vieţi pe care le-a salvat? Pe de altă parte, de ce s-ar mai fi obosit să salveze vieţi dacă, aşa cum susţine acum, nu era conştient de crimele naziştilor? Pe de altă parte, atenţia lui era concentrată asupra muzicii: cultura germană a rezistat prin el, iar el a rezistat prin cultură. Pe de altă parte, atunci cînd concerta peste tot în lume, oare nu promova regimul căruia ar fi trebuit să-i reziste? Pe de altă parte, era prea nepămîntean ca să-şi pună astfel de probleme. Da, dar era foarte pămîntean în alte privinţe: ştia că, acceptînd să concerteze în onoarea lui Hitler, îşi menţine avansul faţă de mai tînărul său rival, Von Karajan; ştia că statul îl poate scăpa de criticii antipatici. E meritul lui Harwood că a ştiut să împartă cărţile fără să favorizeze pe nimeni.

Cazul Furtwängler aminteşte, bineînţeles, de Mephisto, un alt film despre artă şi politică realizat de Szabó. Dar filmul acela îşi lua de guler protagonistul cu ceva din inflexibilitatea maiorului de aici; la final nu-i lăsa nici o şansă. La finalul noului film, maiorul îşi concentrează rechizitoriul într-o tiradă şi, aşa cum o rosteşte Keitel, e anihilatoare - parcă vedem cuvintele înfigîndu-se în Furtwängler. Dar apoi vine rîndul acuzatului să vorbească despre puritatea chemării sale şi e un moment frumos pentru că, aşa cum îl rosteşte Skarsgård, discursul nu scoate în evidenţă nobleţea artistului, ci dezgustul şi frica lui de harababura asta - viaţa - în care toate se amestecă şi mizeria poate pătrunde peste tot.



 Toate articolele despre Taking sides / Le cas Furtwangler


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 Un film ce invită la reflecţie - Cazul Furtwängler, Călin Stănculescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer