După sobrul, sumbrul 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, Mungiu a avut ideea (excelentă!) de a aduna, într-un film în scheciuri, cîteva dintre aceste legende urbane (şi rurale, căci eternitatea s-a născut la sat - precum ceauşismul). Rezultatul e că rîzi cu lacrimi, iar ăsta e cîştigul cel mai mare: "iepoca" se dezvăluie cu tot cu absurdul ei cotidian, cu atmosfera aia de închisoare în care se făcea trafic de "pachete" (carne / ouă la negru, etc.) şi-n care fiecare, de la activist la securist trecînd prin miliţian, se descurca cum putea. (Deasupra acestor legende flutură, ca un steag roşu brăzdat de satîrul de măcelărie, imaginea acelei Dacii din Balanţa lui Pintilie, cu "produsele" pe capotă şi cu vocea din off a lui Mitică/Răzvan Vasilescu: "La dus, James Bond, la întoarcere, aprozar!")
Mungiu a selectat şase - două regizate de el, celelalte de Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu şi Constantin Popescu. Evident, episoadele sînt inegale, dar dincolo de reuşita individuală (cele mai bune sînt Legenda vînzătorilor de aer, cu minunata Diana Cavallioti, Legenda activistului în inspecţie şi Legenda miliţianului lacom) există reuşita de ansamblu: un film la zece mîini care povesteşte, fără încrîncenare şi cu mult umor, un fel de variantă grotesc-comică a "aerului timpului" din 4,3,2.
E ca şi cum Mungiu ar fi revizuit "iepoca" nu cu tonul (tulburător) din "palmdorul românesc", ci cu acela din filmul său de debut - foarte bine primitul Occident. În materie de terapie colectivă, e fix ce trebuia!
(versiune extinsă pentru LiterNet)