Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Festivalul George Enescu 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O mare lecţie de muzică simfonică - Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks la Festivalul Enescu, 2009


Marcel Frandeş

septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cred că a fost unul dintre cele mai bune concerte din cadrul Festivalului Internaţional "George Enescu", ediţia a XIX-a, Bucureşti, 2009. O mare lecţie de muzică simfonică.

Afirm acest lucru din mai multe motive. În finalul serii de 24 septembrie 2009, publicul în picioare, i-a răsplătit pe artiştii germani cu aplauze prelungite minute în şir, chiar şi după cele două bis-uri acordate. Repertoriul a cuprins capodopere ale literaturii muzicale, demne de un mare festival muzical, precum este cel menit să omagieze memoria geniului muzicii româneşti, George Enescu. Programul oferit: Simfonia nr. 7 în La major, op. 92, "Apoteoza Dansului", de Ludwig van Beethoven, Tristan şi Isolda (Preludiu şi Moartea Isoldei) de Richard Wagner şi Suita "Cavalerul Rozelor" de Richard Strauss. Calitatea interpretativă a Orchestre Simfonice a Radiodifuziunii Bavareze, este una deosebit de elevată, ansamblul fiind cotat printre cele mai bune din lume. Dirijorul leton, Mariss Jansons conduce cu o excepţională ştiinţă muzicală artiştii instrumentişti. Economia şi supleţea gesturilor sale dirijorale declanşează explozii ori şoapte muzicale, cu o precizie... germană. Mariss Jansons sugerează traseul melodic cu o mare trăire. Aşezarea orchestrei (cu partida de contrabas în stânga scenei şi timpanul în dreapta, la primul opus interpretat) a avut ca rezultat o spaţializare sonoră interesantă, echilibrată şi omogenă. Compartimentul de suflători se integrează în planul dinamic al corzilor, atunci când partitura o cere, într-un mod unic. Faţă de alte interpretări unde alămurile ridică pavilionul exagerat, emiţând timbrul tipic fanfarelor militare (pe care de altfel le apreciez în mod deosebit), instrumentiştii Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Bavareze ştiu să topească stridenţele. Acele sonorităţi ale trompetelor în re din Simfonia nr. 7 în La major de Ludwig van Beethoven, aveau o deosebită catifelare a timbrului. Nici o clipă nu am simţit teama că în pianissimo ar exista riscul de a scăpa înălţimea sunetului.

Caracterul dansant al muzicii lui Beethoven (Richard Wagner a denumit această Simfonie nr. 7 în La major opus 92, Apoteoza dansului) răzbătea din fiecare idee muzicală cântată de Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze. Dirijorul Mariss Jansons solicita corzilor o suprapunctare a formulelor ritmice, ceea ce conducea la o sporirea nemaiîntâlnită a expresiei. Şi cu ce fel de mijloace? Rotunjirea sunetelor emise prin folosirea trăsăturii martelato şi cizelarea pizzicato-ului! Maximele tensionale erau pregătite cu o logică muzicală subtilă. Imediat după zona culminantă apărea o retragere rapidă a intensităţii sonore, iar în continuare panta descrescătoare avea o rată de scădere perfect uniformă. Sobrietatea acestei prime mişcări, Vivace, decurgea şi din maniera în care pasajele cu mers treptat ascendent (acele game ale contrabaşilor) erau menţinute în planul dinamic iniţial, fără nici o creştere (în interpretarea acestei simfonii, la unele orchestre partitura este "îmbunătăţită" prin inserarea unu crescendo asociat gamei urcătoare, fără vreo justificare).

Trecerea temei de la un compartiment la altul, în partea a II-a, Allegretto, era realizată cu o continuitate plină de eleganţă. Parcă degetele unui pianist articulau pe întreaga claviatură, într-un legato infinit. Nimic teatral în mişcările instrumentiştilor germani. Tragismul acestei părţi (scrisă în tonalitatea omonimei) era potenţat de eficienţa actului interpretativ: raportul dintre rezultatul sonor şi efortul depus. Sunt unele ansambluri simfonice în care instrumentiştii doar mimează trăirea (se leagănă exagerat, dau din cap marcând accentele ori prelungesc peste firesc o fermată). Dar acolo, pe scena Sălii Palatului, totul evolua autentic: de la gestul instrumental, la concentrarea teribilă, până la ardoarea sentimentelor artiştilor.

În Scherzo, Presto, Assai meno presto, partea a III-a, momentul ropotului loviturilor de timpan asociat cu pedala trompetelor pe sunetul la, avea valenţele monumentalului. Tumultul acordurilor, fragmentările prin pauzele generale ce stăvileau fluxul muzical al Allegro-ului con brio final confereau fermitate. Trecerile de la senin la vijelios erau realizate cu perfecţiunea unghiului drept. Virtuozitatea se topea în şuvoiul pasajelor. Funcţiunile tonale etalate pe suprafeţe mari te copleşeau. Şi toate acestea într-o sală cu acustică Triunghiul Bermudelor (unde dispar armonicele superioare, precum şi toţi formanţii sunetului muzical).

Interpretarea fragmentelor Preludiu şi Moartea Isoldei (din opera Tristan şi Isolda) a fost de vis. Iubirea imposibilă, aluzie la dragostea dintre Wagner şi Mathilde Wesendonck, străbate toată această muzică senzuală.

Acele leitmotive sculptează pur şi simplu în sufletul ascultătorului. Cât de frumos se auzea armonia, cu acele cadenţe prelungite la nesfârşit (suspendări şi amânări ale rezolvărilor)!

Orchestraţia suitei era pusă în valoare cu o mare măiestrie de aceşti instrumentişti conduşi de dirijorul Mariss Jansons (harpă, trei flaute traversiere, flaut piccolo, două oboaie, corn englez în fa, două clarinete, un clarinet bas, trei fagoturi, patru corni, trei trompete, trei tromboni, tei tromboane, o tubă bas, timpane, trianglu, cinele şi cvintetul de corzi).

Suita "Cavalerul Rozelor" de Richard Strauss a încheiat o seară memorabilă de muzică romantică germană. Minunat a sunat duetul oboi - corn, transfigurare a sentimentelor celor doi tineri îndrăgostiţi Octavian şi Sophie, din opera straussiană. Valsurile reuşeau să sugereze atmosfera strălucitoare vieneză. Solo-ul viorii, cu un ton generos foarte calitativ, amintea de momentul nostalgic în care Mareşala - prinţesă de Werdenberg - suferea pentru pierderea iubitului, în faţa mai tinerei Sophie). Acel vals bizar ce încheie suita (descriindu-l pe Oachs, vărul înfumurat şi grosolan al Mareşalei) se desfăşura cu o mare plasticitate. Aşezarea orchestrei era pe sistemul de operă (cu partida viorii secunde în dreapta podiumului dirijoral şi cu cea a violoncelului în centrul orchestrei.

Dirijorul Mariss Jansons conduce această Orchestră Simfonică a Radiodifuziunii Bavareze din München, din stagiunea 2003, având contract până în august 2012; iar felul în care cântă Symphonieorchester des Bayerischen Rundfunks tinde să devină un model interpretativ pentru orchestrele simfonice contemporane din toată lumea.




 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2009


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marcel Frandeş


Alte articole

 Stilul neo-ikebana în managementul musical - sau despre Festivalul Enescu, ediţia 2009, Dan Dediu
 Propuneri pentru 2011 - Festivalul George Enescu, 2009, Johanna Franz
 Post Festum - Festivalul Enescu, 2009, Liviu Ornea
 Un weekend la Festivalul George Enescu, 2009, Mihai Cojocaru
 Bunica, Enescu şi Băsescu - Festivalul Enescu, 2009, Liviu Ornea
 Toate articolele despre Festivalul George Enescu 2009


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer