Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Jacques Tati

Mon Tati


Alex. Leo Şerban

Revista HBO, august 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dacă ar fi să aleg un mare autor de comedii - din peste o sută de ani de Cinema -, acesta ar fi Jacques Tati.

Da, ştiu, nu e la fel de "iconic" ca Chaplin (deşi dansul poştaşului jucat de el, într-o scenă din Jour de fête, e curat chaplinian), poate nici la fel de misterios ca Buster Keaton (deşi Playtime e al său The General, clar) şi, cu siguranţă, nu a făcut atâtea filme ca Woody Allen (deşi, se ştie, less is more). Tati este însă, după gustul meu, poezia comicului în stare pură: un aliaj unic de inteligenţă a gagurilor şi reverie a planurilor. Tati e la confluenţa slapstick-ului cu meditaţia: pe de o parte, continuă o tradiţie 100% cinematografică (slapstick-ul e, pentru Film, ca pălăriile pentru Charlot, Stan & Bran...) şi, pe de alta, deschide o arie de reflecţie cu care Cinema-ul nu era obişnuit.

Dacă la primul său lungmetraj, Jour de fête (1949), îşi "face mâna" închipuind o ataşantă poveste comic-duioasă, un fel de eseu "Bicicleta în Franţa rurală, circa 1940" (nu întâmplător l-a comparat un critic cu Hoţii de biciclete!), bazându-se încă destul de mult pe dialog, în lungmetrajul următor, Les vacances de M. Hulot (1953), se mută cu povestea într-un loc care-ar putea fi oriunde, renunţă în parte la dialoguri şi introduce, deci, acest personaj cu care avea să se confunde până la sfârşit: inenarabilul domn Hulot. (Care, fireşte, rimează cu Charlot.) Hulot nu putea fi jucat decât de Tati însuşi: e singurul în stare să-i poarte pe ecran alura visătoare, distrată, aristocratică [1] - şi înălţimea! "Înălţimea lui e o ţintă, atrage insolitul ca un paratrăznet", avea să-l descrie Tati [2]. Les vacances de M. Hulot (filmat în alb-negru din raţiuni bugetare, în timp ce precedentul film fusese turnat şi în culori; procedeul, experimental, avea să se dovedească failibil) a fost, după mărturiile micii echipe care-a lucrat la el, un adevărat joc de-a v-aţi ascunselea cu vremea nefavorabilă şi cu rămăşiţele războiului, pe care plaja din Saint-Marc-sur-mer le scotea la tot pasul. Este totodată, pentru Tati, un laborator nonstop: aceiaşi povestesc că, în timpul turnajului, continua să-şi verifice gagurile pe care urma să le pună în film, luând drept parteneri oameni de-ai locului (faimoasa scenă de ping-pong a fost, astfel, repetată cu un obişnuit al pensiunii unde stătea). Tati nu considera că un scenariu e necesar pentru filmul său - că, în general, convenţiile sunt necesare pentru a face un film. Fără convenţii, nu mai rămân decât insomniile: toată viaţa, Tati avea să se trezească brusc din somn pentru a-şi nota un gag pe care-l visase, aprinzându-şi nelipsita pipă (aceeaşi cu a lui Hulot) şi punându-şi în surdină un disc de Borodin sau Ceaikovski (să nu uităm să se numea, totuşi, Tatischeff!).

Dacă primul film a fost un mare şi neaşteptat succes popular, al doilea avea să-i aducă deja-celebrului său autor un premiu al criticii internaţionale şi Premiul Louis-Delluc, pentru cel mai bun film francez al anului. Tati începe, cu această ocazie, unul dintre "sporturile" sale favorite: întâlniri cu diverşi indivizi al căror nume (real) e Hulot. Warholian avant la lettre, decretează că "oricine are parte de hulotism juma' de oră pe zi". Protagonistul din Jour de fête are un prenume (François), dar nu i se cunoaşte numele, dl. Hulot - care vă rămâne alter-ego-ul lui Tati - are, deci, un nume, dar nu i se cunoaşte prenumele (cf. Michel Chion, unul dintre biografii săi). Va trebui să aşteptăm, totuşi, Mon oncle (1958) pentru a vedea şi ce culori poartă M. Hulot; de pildă, faimoasa lui pălărie e un fetru verde, impermeabilul este bej, bicicleta e-n nuanţa "jour-de-fête".

Mon oncle este, în multe privinţe, filmul-placă turnantă pentru Tati: dacă Les vacances... introdusese un personaj şi ne familiarizase cu un stil epurat, plin de gaguri visate, filmul din '58 - urmat de capodopera care l-a falimentat, Playtime (1967) şi de următorul, Trafic (1971) - constituie întâlnirea gagului cu eseul sociologic. Mon oncle anticipează cu fix 10 ani zăpăceala catastrofică din The Party, Playtime e-un fel de Antonioni "virusat" de comedia burlescă, iar Trafic încheie seria (înainte de Parade, 1974, care încheie filmografia). În, practic, numai 4 titluri, Tati inventase un Cinema a cărui maximă eleganţă e că nu-şi arată vârsta.

Note:
Sageata [1] Bunicul patern, Dimitri Tatischeff, era prinţ.
Sageata [2] Cf. biografia lui Jean-Philippe Guerand, Gallimard 2007.



 Toate articolele despre Portret Jacques Tati

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer