Mon Tati

Dacă ar fi să aleg un mare autor de comedii - din peste o sută de ani de Cinema -, acesta ar fi Jacques Tati.

Da, ştiu, nu e la fel de "iconic" ca Chaplin (deşi dansul poştaşului jucat de el, într-o scenă din Jour de fête, e curat chaplinian), poate nici la fel de misterios ca Buster Keaton (deşi Playtime e al său The General, clar) şi, cu siguranţă, nu a făcut atâtea filme ca Woody Allen (deşi, se ştie, less is more). Tati este însă, după gustul meu, poezia comicului în stare pură: un aliaj unic de inteligenţă a gagurilor şi reverie a planurilor. Tati e la confluenţa slapstick-ului cu meditaţia: pe de o parte, continuă o tradiţie 100% cinematografică (slapstick-ul e, pentru Film, ca pălăriile pentru Charlot, Stan & Bran...) şi, pe de alta, deschide o arie de reflecţie cu care Cinema-ul nu era obişnuit.

Dacă la primul său lungmetraj, Jour de fête (1949), îşi "face mâna" închipuind o ataşantă poveste comic-duioasă, un fel de eseu "Bicicleta în Franţa rurală, circa 1940" (nu întâmplător l-a comparat un critic cu Hoţii de biciclete!), bazându-se încă destul de mult pe dialog, în lungmetrajul următor, Les vacances de M. Hulot (1953), se mută cu povestea într-un loc care-ar putea fi oriunde, renunţă în parte la dialoguri şi introduce, deci, acest personaj cu care avea să se confunde până la sfârşit: inenarabilul domn Hulot. (Care, fireşte, rimează cu Charlot.) Hulot nu putea fi jucat decât de Tati însuşi: e singurul în stare să-i poarte pe ecran alura visătoare, distrată, aristocratică [1] - şi înălţimea! "Înălţimea lui e o ţintă, atrage insolitul ca un paratrăznet", avea să-l descrie Tati [2]. Les vacances de M. Hulot (filmat în alb-negru din raţiuni bugetare, în timp ce precedentul film fusese turnat şi în culori; procedeul, experimental, avea să se dovedească failibil) a fost, după mărturiile micii echipe care-a lucrat la el, un adevărat joc de-a v-aţi ascunselea cu vremea nefavorabilă şi cu rămăşiţele războiului, pe care plaja din Saint-Marc-sur-mer le scotea la tot pasul. Este totodată, pentru Tati, un laborator nonstop: aceiaşi povestesc că, în timpul turnajului, continua să-şi verifice gagurile pe care urma să le pună în film, luând drept parteneri oameni de-ai locului (faimoasa scenă de ping-pong a fost, astfel, repetată cu un obişnuit al pensiunii unde stătea). Tati nu considera că un scenariu e necesar pentru filmul său - că, în general, convenţiile sunt necesare pentru a face un film. Fără convenţii, nu mai rămân decât insomniile: toată viaţa, Tati avea să se trezească brusc din somn pentru a-şi nota un gag pe care-l visase, aprinzându-şi nelipsita pipă (aceeaşi cu a lui Hulot) şi punându-şi în surdină un disc de Borodin sau Ceaikovski (să nu uităm să se numea, totuşi, Tatischeff!).

Dacă primul film a fost un mare şi neaşteptat succes popular, al doilea avea să-i aducă deja-celebrului său autor un premiu al criticii internaţionale şi Premiul Louis-Delluc, pentru cel mai bun film francez al anului. Tati începe, cu această ocazie, unul dintre "sporturile" sale favorite: întâlniri cu diverşi indivizi al căror nume (real) e Hulot. Warholian avant la lettre, decretează că "oricine are parte de hulotism juma' de oră pe zi". Protagonistul din Jour de fête are un prenume (François), dar nu i se cunoaşte numele, dl. Hulot - care vă rămâne alter-ego-ul lui Tati - are, deci, un nume, dar nu i se cunoaşte prenumele (cf. Michel Chion, unul dintre biografii săi). Va trebui să aşteptăm, totuşi, Mon oncle (1958) pentru a vedea şi ce culori poartă M. Hulot; de pildă, faimoasa lui pălărie e un fetru verde, impermeabilul este bej, bicicleta e-n nuanţa "jour-de-fête".

Mon oncle este, în multe privinţe, filmul-placă turnantă pentru Tati: dacă Les vacances... introdusese un personaj şi ne familiarizase cu un stil epurat, plin de gaguri visate, filmul din '58 - urmat de capodopera care l-a falimentat, Playtime (1967) şi de următorul, Trafic (1971) - constituie întâlnirea gagului cu eseul sociologic. Mon oncle anticipează cu fix 10 ani zăpăceala catastrofică din The Party, Playtime e-un fel de Antonioni "virusat" de comedia burlescă, iar Trafic încheie seria (înainte de Parade, 1974, care încheie filmografia). În, practic, numai 4 titluri, Tati inventase un Cinema a cărui maximă eleganţă e că nu-şi arată vârsta.

Note:
[1] Bunicul patern, Dimitri Tatischeff, era prinţ.
[2] Cf. biografia lui Jean-Philippe Guerand, Gallimard 2007.