Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Chambre verte, La

Filme de (re)văzut: Altarul morţilor - La chambre verte


Alex. Leo Şerban

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
La chambre verte, din 1978, este unul dintre cele mai triste filme făcute vreodată şi, cu siguranţă, cel mai straniu dintre filmele lui François Truffaut. Pare a fi un fel de testament (Truffaut avea să moară şase ani mai tîrziu ca urmare a unei tumori la creier), dar cineastul francez a mai făcut patru filme foarte diferite după acesta - printre care multi-cesarizatul Le dernier métro, puternica dramă La femme d'à côté şi veselul, vivacele Vivement dimanche! (ultimul).

Un celebru jurnalist român, ocazional comentator de filme, a spus odată despre Truffaut că este "un cineast efeminat". Bărbatul Francois Truffaut a iubit şi a fost iubit de nenumărate femei, unele celebre (Jeanne Moreau, Catherine Deneuve, Fanny Ardant...); cineastul cu acelaşi nume a făcut un cinema lucid în care femeile au - îndeobşte - capul pe umeri, chit că îi împing pe bărbaţi să şi-l piardă pe-al lor. Sensibilitatea şi delicateţea lui Truffaut au fost doar acele calităţi indispensabile pentru a înţelege femeile şi a pune pe ecran, cu o fină inteligenţă a inimii, jocurile crude pe care le joacă în doi, cu bărbaţii, pentru a nu se plictisi.

Dar La chambre verte este, spuneam, un film aparte chiar şi în filmografia lui Truffaut. Inspirat de povestirea Altarul morţilor a lui Henry James (al cărui mare admirator era), filmul povesteşte drama unui jurnalist, Julien Davenne - interpretat chiar de regizor -, care nu se poate desprinde de amintirea soţiei sale Julie, moartă cu zece ani în urmă: viaţa sa este ca o lumînare a cărei flacără e însăşi această amintire - dacă ea se stinge, lumînarea nu mai are niciun rost...

Truffaut pare să fi "construit" un film pentru a fi o capelă personală, în care a aşezat fotografiile lui Oscar Wilde, Oskar Werner (actorul austriac cu care lucrase la Jules et Jim) şi Maurice Jaubert - compozitorul a cărui muzică se aude în film; ar fi putut să le adauge pe a lui Nestor Almendros (directorul de imagine care a murit acum 16 ani) şi a lui însuşi.

La chambre verte este o experienţă de cinema care ne apropie - în două dimensiuni - de o tristeţe cu atît mai sfîşietoare cu cît este impalpabilă.




 Toate articolele despre Chambre verte, La

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer