Filme de (re)văzut: Porno wagnerian - La caduta degli dei

Filmele lui Luchino Visconti trec printr-un purgatoriu. Cel care era, pînă la moartea sa în 1976 (la vîrsta de 70 de ani), considerat unul dintre marii regizori ai lumii, egalul unor Antonioni, Bergman, Fellini, Tarkovski etc., a coborît de atunci încoace din Olimp - nu dramatic, dar perceptibil. Filmele sale mai stîrnesc rareori entuziasme. Cele proaste (puţine, din fericire) sînt de nerevăzut, iar cele mari (la fel de puţine) sînt, într-adevăr, mult prea mari - adică prea lungi. Cele mai rezistente sînt cele trei titluri neorealiste de-nceput (Ossessione / Obsesie, La terra treme: Episodio del mare / Pămîntul se cutremură şi Bellissima), prima sa şarjă operatică în culori (Senso), apoi Rocco e i suoi fratelli / Rocco şi fraţii săi (unde Visconti ia neorealismul de mînecă şi-l lasă în pragul operei) şi - în fine - ultimul său film, d'annunzianul L'Innocente / Inocentul (unde telenovela conjugală e dusă la exasperare prin estetism). Celelalte ecranizări oscilează între grandilocvenţă (Il gattopardo / Ghepardul, Morte a Venezia / Moarte la Venezia) şi insignifianţă (Le notti bianche / Nopţi albe, Lo straniero / Străinul); în ce mă priveşte, am o slăbiciune pentru Vaghe stelle dell'Orsa / Tremurătoarele stele ale Ursei (film tremurător pe linia dintre mediocritate şi fascinaţie). La caduta degli dei / Damnaţii e undeva la mijloc şi mai e cunoscut şi sub titlul wagnerian de La caduta degli dei / Căderea zeilor (care se potriveşte perfect destinului cinematografic al lui Visconti).

Născut într-o vechissimă şi nobilă familie lombardă, el însuşi duce, Visconti a avut un parcurs tipic vlăstarelor aristocratice - care amesteca gustul pentru arta lirică, decoraţiuni interioare şi comunişti (mai ales dacă arătau bine). Printre iubiţii săi declaraţi a fost şi viitorul regizor al Filmului-cu-Isus-de-Paşte (Franco Zeffirelli), iar ultimul său partener a fost austriacul Helmut Berger - pe care l-a făcut star al filmelor sale La caduta degli dei (unde, într-o scenă, o parodiază pe Marlene Dietrich în Der Blaue Engel / Îngerul albastru) şi Ludwig (unde îl interpretează pe regele Bavariei îndrăgostit de Wagner).

Povestea din La caduta degli dei / Căderea zeilor e la fel de emfatică precum titlu-i. Visconti ia o familie degenerată de mari industriaşi germani, o aruncă - acomodant - în nazism şi priveşte efectele acestui cocteil sulfuros de la distanţă. Rezultatul este porno pentru esteţi - cu muzica recent-răposatului Maurice Jarre în loc de Wagner şi o orgie cazonă în loc de ce se vede îndeobşte într-un porno. Dirk Bogarde şi Ingrid Thulin par morţi, dar încă mai suferă.