Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Francesca

Examen - Francesca


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Francesca nu e un film cu bătaie prea largă sau prea lungă - în înălţime sau în adîncime -, dar e un examen de regie-plus-scenaristică trecut cu nota 10 de Bobby Păunescu şi un examen de actorie trecut cu nota 10 de Monica Bârlădeanu. E o poveste "ruptă din actualitate" despre o educatoare, Francesca (Bârlădeanu), care vrea să plece la muncă în Italia, consolidată cu o a doua poveste, mai "de senzaţie", despre ce se întîmplă cu neisprăvitul ei de prieten (Doru Boguţă) atunci cînd intră în atenţia unor recuperatori, totul îngrăşat cu observaţii sigure despre corupţia din instituţiile publice româneşti, despre comerţul dur şi nu de puţine ori sordid cu locuri de muncă în străinătate, despre actuala dictatură a disperării capabile de orice, a primitivismului şi a obrazului gros.

În acest film de debut, Păunescu e un realist şi un moralist (în sensul înalt al cuvîntului), după modelul lui Cristi Puiu (care de altfel a produs filmul), al lui Răzvan Rădulescu (care a fost co-scenaristul lui Puiu) şi al lui Radu Jude (care a fost regizor secund la Moartea domnului Lăzărescu). Ca moralist nu e la fel de interesant ca ei: observaţiile lui sînt corecte, dar sînt relativ uşor de făcut ("uşor" din punct de vedere moral, nu tehnic: nu e vorba despre chestiuni de fineţe, care-i impun unui observator să se uite bine şi în el însuşi ca să poată formula ceva valabil). Dar sînt inteligent formulate cinematografic: treaba cu realismul, Păunescu a înţeles-o bine. Costi Rogozanu îi reproşează "burţile prea «estetice»" pentru "pretenţia dur-realistă a filmului". Presupun că se referă la timpii morţi din vieţile personajelor - o secvenţă în care-l vedem pe prietenul Francescăi venind acasă şi mîncînd brînză topită pe un colţ de masă (şi atît), o secvenţă în care o vedem pe eroină la nişte prieteni de-ai ei, zăcînd pe o canapea şi lăsîndu-se tachinată pentru rochiţele ei cuminţi. Dar tocmai integrarea inteligentă a acestor timpi morţi face ca părţile mai "dure" (cele cu recuperatorii) să fie cu adevărat realiste: recuperatorii pe care-i vedem aparţin aceleiaşi lumi în care oamenii mănîncă îngînduraţi, se relaxează cu prietenii etc. - pe scurt, au momente în care nu li se întîmplă nimic important.

Spuneam că recuperatorii sînt elementul mai "de senzaţie" al poveştii. Ei bine, numai ca materie primă; nu şi ca tratare. Evenimentele care-i privesc sînt prezentate la fel de sobru ca toate celelalte. Filmul nu conţine prim-planuri. De fapt, nu prea conţine tăieturi de montaj de niciun fel - decît, bineînţeles, de la o scenă la alta; deci nu în interiorul scenelor. Păstrarea limitei de discreţie şi suprimarea montajului sînt elemente esenţiale ale esteticii realiste, care trebuie înţeleasă şi ca o atitudine morală. Ce înseamnă asta? În cazul particular al scenei de sex (care rămîne neconsumată) sau al scenelor care conţin posibilitatea violenţei fizice (cele cu recuperatorii), asta înseamnă că evenimentele respective nu ne sînt vîndute pentru senzaţiile tari pe care ni le pot oferi; ele ne sînt prezentate astfel încît să le putem analiza la rece. Iar în general, asta înseamnă că sîntem trataţi ca nişte adulţi - că n-avem nevoie să ni se spună: "Acum e important ce zice el... acum e important chipul ei etc." (montajul ne spune lucrurile astea). Important e evenimentul în întregul lui; regizorul îl pune în scenă, iar analiza i-o facem noi (montajul îl şi analizează în locul nostru). Păunescu aplică aceste principii ca un om care le-a înţeles.

Şi Bârlădeanu? Cadrele lungi ale acestui film - minute întregi în care actorii trebuie să se mişte cu precizie prin decor, rostind cantităţi mari de text - nu mai lasă loc pentru nicio îndoială în privinţa profesionalismului ei. Uitaţi-vă la secvenţa în care izbucneşte în plîns, în autocarul care o duce în străinătate, atunci cînd află ce s-a întîmplat cu prietenul ei. Stilul de filmare nu-i permite să intre direct plîngînd, cum i-ar fi permis montajul (orice actriţă poate să facă o criză convingătoare de plîns, dacă e ajutată din montaj); ea trebuie să intre treptat în stare, în timp ce vorbeşte la telefon. Pînă atunci, Francesca e aproape mereu controlată, reţinută, preocupată (ceva mai puţin în momentele în care e cu prietenii ei sau în momentul în care e pe punctul de-a face sex, dar nici atunci nu renunţă complet la autocontrol) şi acest autocontrol îi vine bine actriţei: dacă există un pic de anxietate în controlul ei, aceasta i se potriveşte personajului. Rămîne un singur semn de întrebare referitor la ea (nu la ea în acest rol, ci la cariera ei viitoare): cîtă bogăţie, cîtă culoare e în ceea ce reţine, în ceea ce controlează? Sper că destulă şi sper ca în rolurile viitoare să lase să se întrevadă, ocazional, cîte ceva din asta. Dacă nu, riscă să ajungă să semene cu actriţele acelea care joacă avocate sau doctoriţe în serialele americane: întotdeauna competente, dar fără destulă culoare în competenţa lor.

Citiţi scenariul filmului Francesca, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Francesca


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 9 - Anul 2009, Iulia Blaga
 Bobby Păunescu a câştigat premiul pentru Cel mai bun debut internaţional pentru Francesca, Comunicat de presă
 Nu mă iau în serios ca regizor - Francesca, Roxana Călinescu, un interviu cu Bobby Păunescu
 Despre discipol şi maestru - Francesca, Daniela Dima
 O poveste despre sacrificiu şi prostie - Francesca, Violeta Ion
 Toate articolele despre Francesca


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer