Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Veneţia 2009

Veneţia 66: încă un 6 după 66?


Alex. Leo Şerban

Dilema Veche, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Se duse faima falnicei Veneţii, zice poetul. De cînd "fac Mostra" (să tot fie şapte-opt ani), constat şi eu că se tot duce, doar că nu ştiu exact unde. La Berlin, în nici un caz: acolo e şi mai mare jale decît pe lagună. La Roma ar fi o posibilitate (are un buget dublu faţă de Mostră), doar că încă n-am fost şi deci nu pot să judec. Cred că "se duce", pur şi simplu - aşa cum se duce sănătatea.


Bienala în două zile

Anul ăsta, ajungînd cu două zile înainte de începerea Mostrei, mi-am permis luxul de a bifa şi Bienala mai ca lumea, tihnit şi temeinic. Mă rog, fiind în Italia ("Padania" încă nu s-a desprins de Republica Italiană), trebuie să contezi întotdeauna pe surprize (neplăcute): la Aeroportul "Marco Polo", după ce ne-am luat fără dificultăţi - Mihai Chirilov şi cu mine - abonamentul pe vaporetti plătit online, am avut (cum spuneam) surpriza neplăcută de a afla, de la darsena (doc), că suplimentul pentru Alilaguna (vaporetto-ul care leagă aeroportul de Venezia) trebuie luat... din Piazzale Roma! Italianul vero de la ghişeu a-ncercat să ne explice, cu calmul proverbial al absurdului, că e nevoie să luăm autobuzul (!) pînă la Ple Roma (deci în Venezia), de unde ar urma să primim biletul aeroport-oraş şi retur... Păi, şi-atunci de ce să te mai întorci la aeroport, odată ce-ai ajuns în oraş?! Discuţii, nervi, parlamentări la "cel mai înalt nivel" (era într-o duminică, aşa că şefii dormeau sau nu răspundeau la telefon) şi, finalmente, victorie! - după o oră pierdută pe doc, cu soarele-n cap şi cu ochii la Alilagunele care veneau & plecau pe rînd, pe rînd...

A doua zi plec de dimineaţă, întins, spre Giardini - unul dintre cele două "sedii" principale ale Bienalei. Nu apuc să ajung pînă la intrare pentru că întîlnesc un grup de francezi care se întorceau dezumflaţi - "c'est chiuso!". Ma perché!? Pentru că lunea e închis Giardini, dar e deschis Arsenale, iar marţi, invers. Bat drumul, înapoi, spre Arsenale (noroc că nu e departe), mă "acreditez" fără probleme şi intru.

Înăuntru, aşa cum ştiam, hangar... Hangar-vagon, adică treci dintr-o sală (uriaşă) într-alta, pe principiul vaselor comunicante. Un fel de bazar sau talcioc, în care sînt puse laolaltă toate tendinţele, "noutăţi" relative şi reale vechituri. Cele mai interesante mi s-au părut operele "narative" - fie cele care propuneau jocuri conceptual-figurative (un suedez, Jeff Hafström, cu mari cut-outs colorate, stil BD, pe pereţi, cu cîteva nume scrise cu majuscule albe pe roşu - E.A. Poe, Nietzsche, Joseph Conrad, Maurice Blanchot, Marguerite Duras...), fie una (făcută de o nemţoaică, Ulla von Brandenburg) gen labirint, la capătul lui fiind o proiecţie de film alb-negru cîntat, fie - în fine - filmul unor catalani (David Bestué / Marc Vives) care au imaginat 90 de moduri de a transforma un apartament într-o suită de jocuri-capcane (pe modelul "de ce simplu cînd se poate complicat"), gen "how to risk your life" = mers prin casă pe două săpunuri + o stropitoare cu care uzi bine locul dinainte, mobila legată cu funii prinse de lift + chemat liftul etc. Operele dotate cu "mod de întrebuinţare" (explicaţii despre "ce vrea să spună artistul") mi s-au părut desuete şi inadecvate (pentru un Luna Park ameţitor ca Bienala), mai potrivite unui alt timp, cînd oamenii aveau... exact, timp. Paradoxul artei contemporane: e făcută parcă pentru contemporanii altor vremuri, mai lente, care le-ar fi permis să zăbovească, reflexiv, asupra fiecărui "concept"...

A doua zi bifez şi Giardini - care are avantajul de a fi mai "aerisit", cu pavilioane separate, mai poţi trage o ţigară şi-ţi mai poţi limpezi mintea între unul şi altul. Cel mai jenant mi s-a părut pavilionul Germaniei (toate încăperile umplute cu o (aceeaşi) mobilă din lemn, ziceai că era showroom Ikea!), cel mai percutant, al Franţei (un fel de coşmar semnat Claude Lévêque: cuşcă metalică, trei steaguri negre fîlfîind ameninţător pe fundal negru, sunet apăsător), cel mai "cinematografic", al Marii Britanii (Steve McQueen, autorul filmului Hunger, prezent aici cu o proiecţie de 30 min. în "split screen": Giardini iarna, abandonate şi dezolate, cu cîini vagabonzi şi întîlniri în fapt de seară între gay) şi cel mai aproape de gustul meu, al Belgiei (Jef Geys, Quadra medicinale: un inventar - desene, fotografii, ierbar etc. - al unor locuri de pe glob - Bruxelles, Moscova, New York, Villeurbanne - unde poţi găsi plante medicinale la doi paşi de asfalt). Acesta din urmă mi-a făcut poftă să mă reapuc de colecţia de flori presate, adunate de peste tot pe unde-am călătorit; iată la ce e bună arta...


Mostra în 12 zile

12 zile prea multe.

Sincer, n-a existat nici un titlu care să mă dea pe spate, să mă emoţioneze - precum, anul trecut, jubilatorul Les plages d'Agnès al lui Agnès Varda (pe care am reuşit să-l aduc la Festivalul filmului european)... Cel mai emoţionant film de la Venezia l-am văzut abia în ultima zi, cu o oră înainte de decernarea premiilor: documentarul Vittorio D., despre marele Vittorio de Sica. Ce om minunat! Nu ştiam o grămadă de lucruri despre el, mărginindu-mă să-i admir cele trei capodopere (Hoţii de biciclete, Miracol la Milano, Umberto D.) şi să-l consider, fără rezerve, unul dintre cei mai mari creatori pe care i-a dat a 7-a artă. Am aflat acum cît de ataşat era de familie, dar şi de jocurile de noroc; că era îngrozitor de superstiţios; că îi adora pe Sophia şi pe Marcello; că era întotdeauna îmbrăcat la patru ace, pe platou şi-n afara lui... Filmul (făcut de Mario Canale & Annarosa Morri) e inteligent şi antrenant, nu te plictiseşti o clipă, iar printre cei intervievaţi (pe lîngă cei trei copii, încă în viaţă: Emi, Manuel şi Christian) sînt Fellini, Woody Allen, Clint Eastwood şi... Giulio Andreotti.

Tot din afara competiţiei (documentarul despre Vittorio D. era inclus în "Giornate degli autori") am mai apucat să văd excelentul Gordos al spaniolului Daniel Sanchez Arevalo (descoperit la TIFF cu primul său film, almodóvarianul azuloscurocasinegro), care e chiar mai bun decît primul, suedezul Det enda rationella al debutantului Jörgen Bergmank (un fel de Bergman cu scurtături de film TV, ingenios şi foarte bine jucat), viscontianul Io sono l'amore al lui Luca Guadagnino (somptuos, ambiţios, prilejuind o întîlnire între Tilda Swinton, Marisa Berenson (din Moarte la Venezia), Gabrielle Ferzetti (din L'avventura) şi Pippo Delbono (celebru om de teatru); aşa cum era de aşteptat, foarte prost primit de critica italiană = cea mai proastă din lume), americanele The Informant! (al lui Steven Soderbergh, cu un Matt Damon îngrăşat cu 20 kg şi absolut genial) şi Men Who Stare at Goats (al lui Grant Heslov, cu George Clooney, Ewan McGregor, Jeff Bridges & Kevin Spacey) - ambele, satire irezistibile bazate pe fapte reale. Şi, fireşte, Francesca, debutul lui Bobby Păunescu cu Monica Bîrlădeanu, care a deschis - cu scandal mussolinian - secţiunea Orizzonti; cum acesta va intra în curînd şi pe ecranele româneşti, nu spun deocamdată mai mult.

Competiţia, însă, a fost (deşi mai bună ca anul trecut) modestă. Începuse bine - cu Baaria lui Giuseppe Tornatore (vastă frescă epică a Siciliei, amestec grandios şi eficient de neorealism şi realism magic, cu interpretări ataşante şi cîteva momente antologice) -, dar a avut atîtea titluri care n-aveau ce să caute într-o competiţie de nivelul Mostrei încît impresia finală a fost decepţionantă. Cele mai bune au fost Mr. Nobody al belgianului Jaco van Dormael - revenit după 11 ani -, recompensat doar cu un ridicol premiu pentru... scenografie (filmul este o mostră de virtuozitate şi viziune regizorală cap-coadă!), Life During Wartime al americanului Todd Solondz (premiul pentru scenariu), Soul Kitchen al germanului Fatih Akin (comedie feelgood perfectă, plină de vitalitate, recompensată cu un premiu special al juriului) şi Lourdes al austriecei Jessica Hausner (premiul Fipresci + cel ecumenic, dar nici un premiu al juriului). Leul de aur (Lebanon al israelianului Samuel Maoz) este, se pare, un film puternic - nu l-am văzut pentru că se petrece 100% într-un tanc, iar eu sînt claustrofob - dar, după părerea celor care l-au văzut, nu chiar de Leul de aur... Dar politica (şi politicul) au dominat palmaresul, Israelul şi Iranul (premiul de regie pentru Women Without Men al lui Shirin Neshat) împărţindu-şi onorurile cele mari - de parcă ar fi fost premii acordate de ONU!

Debutul în regie al celebrului designer Tom Ford (A Single Man, după romanul omonim al lui Christopher Isherwood) i-a prilejuit lui Colin Firth o creaţie absolut excepţională, răsplătită cu o Coppa Volpi pentru cel mai bun actor - premiu total binemeritat şi, de fapt, singurul ovaţionat îndelung... Vestea bună e că documentarul lui Michael Moore (Capitalism: A Love Story - reciclare sleită a trucurilor din celelalte filme ale sale) a fost trecut cu vederea de juriu, ca şi cele două (!) titluri din competiţie (!!) ale veteranului Werner Herzog - Bad Lieutenant: Port of Call New Orleans (cu Nicolas Cage) fiind chiar o glumă proastă, iar celălalt, My Son, My Son, What Have You Done? ("film surpriză", conform unei tradiţii idioate a Mostrei) ceva mai bun, dar tot nemeritînd vreun premiu.

Ah, şi era să uit: cu o zi înaintea decernării, zvonul cel mai negru dădea drept cîştigător White Material, "pearipilevîntului" bananier al franţuzoaicei Claire Denis... Am zis doamne-fereşte!, dar nu mă pot abţine să reproduc reacţia lui Becky Probst (venerabila directoare a market-ului de filme de la Berlinală), cu care m-am nimerit alături la o coadă; întrebată de Alberto Barbera (ex-directorul Mostrei) ce părere are despre film, dna Probst a dat să spună ceva, apoi şi-a strîns gura rujată gros (care-mi lăsase deja o urmă pe obraz) şi a rostit, diplomatic, un "No comment" care spune multe.


Lucruri pe care nu am reuşit să le fac:

Sageata să văd vreun film în Sala Grande din Palazzo del Cinema;
Sageata să merg la plajă (deşi aveam un card gratuit de intrare la plaja amenajată special pentru acreditaţi);
Sageata să mănînc la "Signora" (cum am poreclit-o pe patroana restaurantului "La Tavernetta", altădată loc inconturnabil al prînzurilor de pe Lido - deşi e scump ca dracu'!);
Sageata să fac pipi într-un WC public (închid fix la ora 19!).








































































 Toate articolele despre Festivalul de film Veneţia 2009

Resurse

 Alte articole de Alex. Leo Şerban


Alte articole

 Seducătoarele de la Veneţia - Festivalul de la Veneţia, 2009, Magda Mihăilescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer