Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Requiem

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre isterie, cu calm - Requiem


Beatrice Lăpădat

octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Are 21 de ani. Îi place să danseze, e o fată de treabă, afişează un zâmbet inocent şi ţipă cu "pasiune". Numele ei este Michaela Klingler. Cine îi vede înfăţişarea banală şi înflăcărarea religioasă nu şi-o poate închipui isterică în timp ce se chinuie cu o criză de epilepsie.

Isteria este o temă abordată în toate felurile în teatrul, filmele şi chiar artele plastice din ultimii ani. Foarte puţine sunt însă producţiile artistice care ne prezintă personaje autentice din acest punct de vedere. De cele mai multe ori, spectatorilor le sunt aduse în faţă poveşti cu isterici sau nebuni atât de falşi, încât ajungi invariabil să te întrebi dacă acel creator a trecut vreodată pe acolo cu adevărat. Artistul care trece într-adevăr prin aceste experienţe-limită ştie că atunci când va reda astfel de momente într-o creaţie, produsul respectiv va fi suficient de încărcat de psihoză în sine încât nu va mai fi nevoie să adauge tot felul de picanterii groteşti pentru a convinge de veridicitatea suferinţei.

Hans-Christian Schmid este însă un regizor la care arta dozării eficiente se face imediat simţită. În primul rând, tehnica de filmare prezintă cu intensitate şi cu autenticitate tot şirul de suferinţe al Michaelei: camerele se mişcă, dând impresia că spectatorul asistă cu adevărat la furtunile din mintea viitoarei învăţătoare. Niciun "condiment" muzical, în afară de muzica anilor '70, în care se petrece acţiunea, nu este folosit pentru a manipula sentimental pe privitorul care nu rezonează din prima cu tragedia tinerei. Şi e adevărat, nicio manevră estetică nu va face ca personajul să vibreze cu cineva căruia tema îi repugnă de la început. Fie o iubeşti din prima pe fata blondă şi ştearsă, fie renunţi să mai pătrunzi ceva din semnificaţiile filmului.

Michaela Klingler, excepţional interpretată de Sandra Hüller, suferă de o formă ciudată de epilepsie. Doctorii nu pot stabili un diagnostic, iar preotului mai în vârstă nu îi vine nici lui prea uşor să rostească în dreptul ei cuvântul "posedare". Deşi familia şi apropiaţii îi induc, prin comportamentul riguros şi excesiv religios, ideea că este posedată în sensul mistic al cuvântului, părinţii nu se sfiiesc să recurgă şi la tot felul de analize medicale şi tratamente care ar putea să mai elucideze ceva din misterul care înconjoară boala ciudată a fiicei lor.

Primul lucru care frapează la simpatica şi banala (până la un punct) Michaela este dorinţa ei de normalitate. Boala nu îi este nici cadru al autovictimizării, nici scuză pentru o fugă de responsabilităţile anoste ale vârstei - întâlnirea propriu-zisă cu viaţa şi frecventarea universităţii. Deşi e înconjurată de o atmosferă apăsător-mistică, tânără nu vede în vizitele "demonilor" un prilej de automartirizare şi nici nu doreşte ca această diferenţă care o individualizează să o transforme într-un personaj romantic, neînţeles. Aspiraţia Michaelei nu este individualitatea, ci normalitatea. Cine trece, asemenea Michaelei, prin originalitatea unei boli psihice deloc romantice, va prefera întotdeauna siguranţa normalităţii. De altfel, nici regizorul, inspirat dintr-o poveste autentică petrecută acum mai bine de treizeci de ani la Klingenberg, nu forţează elementele care ar putea transforma-o pe Michaela într-un personaj supra-uman.

Paradoxul stă poate tocmai în faptul că, spre deosebire de multe alte personaje neînţelese, de exemplu Emily Watson din Breaking the Waves, Michaela are alături de ea familia. E adevărat, nu tocmai familia ideală - mama mecanică în dragostea ei maternă, depăşită cu mult de rigoarea religioasă, tatăl care oboseşte parcă prea repede de toate încercările prin care trec toţi "din cauza" Michaelei şi o soră prea mică şi mirată pentru a putea fi de folos cu ceva în această poveste morbidă. Pe de altă parte, ea îl are alături, într-un mod totuşi destul de ambiguu şi oarecum inconsecvent, pe Stefan, dar e permanent sprijinită de colega ei "normală" şi neexcesivă în nimic - Hannah.

Deşi înconjurată de fiinţe binevoitoare şi de preoţi optimişti, Michaela nu găseşte nicăieri odihnă. Până la sfârşitul filmului, nu poţi să îţi dai seama ce a putut fi în neregulă în viaţa acestei fete crescute atât de cuminte: nu i-a lipsit nimic şi nicio experienţă tragică nu pare să o fi marcat. Tocmai de aceea ajunge Michaela să se întrebe cu patimă, până la necredinţă temporară, de ce i se întâmplă asta şi de ce rugăciunile nu îi primesc răspuns.

Tânărul preot Borchert, interpretat cu o candoare voit stupidă de Jens Harzer, alături de Hannah (Anna Blomeier), reprezintă cele două paradigme care îi sunt puse în faţă Michaelei în legătură cu boala ei, niciuna însă suficient de puternică pentru a o ţine în viaţă. Pe de o parte, omul Bisericii încearcă să o convingă că este o "aleasă", asemenea Sfintei Ecaterina, "care a rezistat demonilor şi a găsit izbăvirea în moarte" şi că Dumnezeu nu o pedepseşte, ci o testează tocmai pentru că este o aleasă (spune-i asta cuiva care vede oameni acolo unde e numai mobilă!). De cealaltă parte, este Hannah care îi explică faptul că nimeni nu o poate exorciza, pentru că nu au ce scoate din ea: "aici e vorba doar de nebunia ta" La un moment dat, destinul Michaelei e în mâinile a două tabere: cei care o cred bolnavă mintal şi cei care o cred posedată. Până la urmă, cele două grupuri se unesc oferindu-i tinerei... exorcizări.

Scenele care redau aceste momente de maximă implicare afectivă sunt cele mai şocante: tânăra care înainte îşi ajuta colega la examen şi viitorul iubit la făcut sandvişuri se transformă în caricatura urlândă a Michaelei-cea-caritabilă-şi-bună-ca-mierea. Boala este şi singura care îi dă impulsul să spună ce crede cu adevărat despre felul în care este tratată de familie, mai ales de mama cea acră. Tot cu ocazia acestei suferinţe, atât părinţii, cât şi religia ca instituţie, îşi arată limitele penibile în faţa a ceva ce "nu se vede pe radiografii"

În momentele de linişte, Michaela încearcă să se convingă pe sine că preotul are dreptate, că are un drum unic pe care trebuie să îl străbată până la capăt, dar vocile interioare cele mai adânci se revoltă, în perioadele tulburi, împotriva unui destin ghidat contra fericirii ei. Această neconcordanţă cu ceea ce pare să fi fost menirea ei o desparte definitiv de figura Sfintei Ecaterina, perfectă şi dreaptă ca doamna Klingler. Sfânta este, de altfel, un personaj invizibil, dar profund "implicat" în desfăşurarea dramei. Cu cât i se înfăţişează mai mult sfinţenia alesei Domnului de acum sute de ani, cu atât sentimentul de autoblamare sporeşte în tânără.

Filmul se încheie într-o cromatică de toamnă, într-un peisaj care ar fi chiar idilic dacă n-ar anunţa atât de previzibil un final amar. Michaela ne părăseşte zâmbind nesigur într-o maşină. Subtilitatea regizorului german ne scuteşte de scenele care ar fi trebuit să o prezinte pe eroina sa zbătându-se în chinuri de moarte. Se mulţumeşte să ne anunţe în câteva rânduri că, "după câteva luni de exorcizări, Michaela Klingler a murit de epuizare".

Fără a fi un fanatic al punctului de vedere religios, dar fără a da senzaţia că ar crede, pe de altă parte, în puterea deplină a medicinii, Hans-Christian Schmid lasă deschisă problema isteriei şi a epilepsiei într-un mod cât se poate de crud, dar şi autentic. La acest rafinament al redării unor interogaţii existenţiale nu s-ar fi ajuns însă fără talentul deplin al Sandrei Hüller, interpreta Michaelei, actriţă de teatru aflată cu acest rol pentru prima dată în faţa camerelor de filmat.

Requiem va rămâne pentru mine una dintre foarte puţinele creaţii artistice care pun corect problema derapajelor psihice. Regizorul, dar şi actorii - chiar şi aceia "cuminţi"- par să fi înţeles că dereglajul este un exces în sine, fără a mai avea nevoie de alte artificii teatrale.

Iată o întrebare inteligentă şi german-profundă la care Requiem ne obligă să răspundem: cum ar trebui făcute exorcizările când demonul este destinul însuşi?



 Toate articolele despre Requiem


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Beatrice Lăpădat


Alte articole

 Ritualuri extreme - Requiem, Carmen Mezincescu
 Labirintul minţilor întunecate (II) - Requiem, Iulia Blaga
 Un Tanacu din Ţara Nemţească - Requiem, Mihnea Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer