Kinosseur: Some Kind of Wonderful *

N-am scris în viaţa mea o recenzie de carte. Şi nici nu-mi trece prin cap să încep acum. Îmi trece însă prin cap o idee (ceea ce-i preferabil unui glonte, cum zicea San-A): am s-o iau pe ocolite.

JEAN-PIERRE. Nu cred să existe un simbol mai delicat, mai perfect, mai "cuprinzător" şi mai... şugubăţ al acelui cinema franţuzesc pe care unii dintre noi îl iubesc necondiţionat. Al ideii de cinema în sine, de fapt. După ce Truffaut l-a descoperit / lansat / modelat cu seminalul Les 400 coups, Godard l-a "împrumutat" aproape imediat, iniţial "în trecere" (Alphaville, Pierrot le fou), apoi decisiv (Masculin feminin, Made in USA - unde-l juca pe Don Siegel! - , La chinoise, Week End). De altminteri, am senzaţia că ori de câte ori un regizor doreşte să evoce cumva Noul Val îl distribuie pe Jean-Pierre Leaud în roluri de obicei mici dar de efect - Bertolucci (Ultimul tango la Paris, splendidul The Dreamers), Agnes Varda (Jane B. par Agnes V.), Aki Kaurismaki (La vie de Boheme), Olivier Assayas (Irma Vep), Tsai Ming Liang (Et la-bas, quelle heure est-il?, Visage). Dincolo însă de colaborarea, greu cuantificabilă, cu Truffaut, îmi rămân în suflet două roluri principale - răvăşitorul Alexandre, în incomparabilul talkfest La mamain et la putain, regizat de prietenul Jean Eustache în 1973 (un film din care am văzut o oră pe vremuri, într-o noapte pe Arte, şi pe care l-am recuperat recent, graţie lui Cristi Puiu, într-o proiecţie unică la Institutul Francez) şi blazatul Henri Boulanger, concediat după 15 ani în deliciosul I Hired a Contract Killer (Aki Kaurismaki, 1990), care face exact ce zice titlul dar apoi se îndrăgosteşte şi ar dori să anuleze contractul (într-unul dintre cele mai vioaie filme ale finlandezului, dedicat lui Michael Powell).

FRANCOIS. Mi-aduc aminte cum m-am certat (mă rog, am "polemizat") cu un bun prieten acum câţiva ani ("cadavrele" de vin argentinian, niscai trabucuri gigant şi The Smiths întrebându-se How Soon Is Now? din boxele alăturate ar trebui să completeze tabloul) pe un subiect care poate părea bizar: cine-i mai important, Francois Truffaut sau Lars Von Trier... Eu spuneam că-l ador pe Truffaut, el spunea că Von Trier a reinventat într-un fel cinema-ul, pe când francezul e aproape clasic în abordare, ergo... Una la mână, tot nu-s de acord (planurile fabuloase, care se strâng şi apoi se redeschid fără tăietură, căutând un personaj, un loc, o stare; ironia devenită fundaţie pentru o pastişă devenită omagiu devenită critică duioasă - Mireasa era în negru - , aş putea s-o ţin aşa până mâine); a doua la mână - un om care spune "chaos reigns" nu poate fi superior unuia care rosteşte "le cinema regne".

ANTOINE. Personajul emblematic, ştrengarul definitiv, chintesenţa cinematografului truffaldian, deopotrivă alter-ego şi copil - cu sensul de moştenitor. În ciuda (sau poate datorită?) finalului stop-cadru tulburător din Les 400 coups, Antoine Doinel va reveni periodic, în favoritul personal Antoine et Colette, în delicatul Baisers volees, în omagiul Tati Domicile conjugal şi în rămas-bunul L'amour en fuite - probabil cea mai impresionantă odisee a unui personaj (actor?) din primul secol de cinema. Dar îl regăsim pe inimitabilul "miston", sub acelaşi chip dar altă înfăţişare (sic!), în poate cel mai frumos şi trist titlu semnat Truffaut (Les deux anglaises et le continent, un soi de Jules şi Jim în oglindă, a cărui ultimă replică e capabilă să mă dărâme emoţional oricând) şi în mozaicul auto-referenţial par excellence superb intitulat La nuit americaine, poate cel mai personal şi candid film despre film, în film, pentru film.

... ŞI CEILALŢI. Adică noi. Care, până mai ieri, dacă voiam să-i "citim" pe Jean-Pierre, pe Francois, pe Antoine, trebuia să-i ghicim printre rândurile intimidantei Le cinema selon Hitchcock (aka Hitchcock / Truffaut) sau, cei mai norocoşi, în biografia lui Serge Toubiana. Astăzi avem un volum (Bărbatul care iubea filmele, editura Curtea Veche), complet, complex, copleşitor, la fel de intimidant iniţial, apoi prietenos şi ameţitor, asemeni unui vin bun, pe care, mărturisesc, mi-aş fi dorit să-l pot scrie eu însumi (există câteva filme pe care mi-aş fi dorit să le fi făcut - e prima oară când spun aşa ceva despre o carte), dar care, am senzaţia, nu putea fi scris decât de un singur om - Magda Mihăilescu. O reverenţă, doamnă.

* Titlul, care şi-ar dori să-i salute pe toţi cei pomeniţi în acest articol, este un omagiu adus unui alt etern adolescent, americanul John Hughes (18 februarie 1950 - 6 august 2009).

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.