Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul din Cetate. A doua zi - Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Au trecut două şi mai urmează trei. E genul de numărătoare inversă a omului care se bucură de momente rare, scurte şi bune. Adică nici n-a început bine festivalul, şi deja lumea socoteşte cam câte zile au rămas. Vorbim aici de Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, care se întâmplă o dată pe an, care a fost aşteptat luni în şir şi pe care publicul l-ar ţine deschis săptămâni întregi. Mai ales din cauza celei de-a doua zile, care a rupt gura târgului cu trei din "bombele" ediţiei...

Prima a fost La Gigantea, spectacol de animaţie coprodus de Teatrul de Stat din Arad şi Compania "Les Trois Cles" din Franţa. Scrisă, regizată şi creată coregrafic de Eros Galvao & Alejandro Nunez, povestea se petrece undeva în deşert. Sărăcia e mare, apa se găseşte greu iar traiul unei mame cu fiul ei devine, în acest decor arid, paradoxal de tihnit. Totul, însă, până când o armată de fiinţe hibride pune stăpânire peste deşert. Îl capturează pe copil şi-l iniţiază ca soldat în această armată grotescă, timp în care mama porneşte în căutarea lui. Nu e singură, însă. Ajutată de un fel de duh al deşertului, care o previne în ascuns, femeia înfruntă obstacolele şi îl salvează pe micuţ, gest încununat, la final, printr-o mişcare de recunoaştere demnă de o tragedie antică.

Cam astea se întâmplă în doar şaizeci de minute de spectacol non-verbal, a cărui vitalitate vine, în primul rând, din forţa de sugestie a imaginii. Tot ceea ce te aşteptai să vezi în acest story cu deşert şi război, apare la nivel de simbol, îndemnându-te să vezi furtuni de nisip (acolo unde mânuitorii agită pânze cafenii pe scenă) sau arme de foc (acolo unde soldaţii au mături). Indiferent de felul cum încep scenele, totul devine incredibil de citeţ, atât pentru adulţi, cât şi pentru copii. Pe scurt, plastica scenică e unitară, convingătoare, iar soluţiile scenografice sunt dezarmant de simple. Şi spun suficient de mult despre o tradiţie apuseană, de care păpuşarii noştri sunt încă străini...

În al doilea rând, însă, chiar mai puternice decât decorul sunt fizionomiile personajelor (pitice, cu cioc, cu ochi abia vizibili), întregind ambianţa coşmarescă a poveştii ca în fragmentele de animaţie lugubră din filmul The Wall (r. Alan Parker, 1982). La fel de neliniştitoare e muzica, compusă special pentru La Gigantea, ce îmbogăţeşte cu emoţie fiecare mânuire de păpuşă. Pur şi simplu fermecător ca naturalitate a mişcărilor şi uluitor ca şi cursivitate a trecerilor de la grotesc la idilic, de la violent la sacral, spectacolul poate fi oricând o lecţie de teatru. Chiar şi dramatic.

Următorul a fost Oo! (r. Alexandru Dabija, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ). Fără nici un dubiu, e unul din spectacolele programatice ale lui Dabija, aplicând orientarea sa declarată, din ultimii ani, de "a spune poveşti prin teatru". Oo! este o adaptare colectivă, un work-in-progress al trupei de la Piatra, pe marginea poveştii Punguţa cu doi bani de Ion Creangă. Dar nu-ţi închipui un spectacol pentru copii cu păpuşi şi butaforie (cocoş, trăsură, fântână, ca în cărţile de colorat). Povestea a fost scoasă din cadrul ei feeric şi strânsă într-un cerc de interpretare absurdă cu iz de alegorie, care aduce totul la zi, în 2009. Amestecă graiul moldovenesc arhaic cu limbajul vulgar de astăzi, care piperează scenele exact atunci când te aştepţi mai puţin. Foloseşte un decor esenţializat la nivelul unor obiecte-simbol, tot arhaico-regionale (unelte de lemn, trăsură săsească, ciubere, grămăjoare de ouă), dar şi obiecte din ziua de azi, împletind grotesc civilizaţia românească veche cu cea nouă.

Astfel, fără să arate o ciocnire între lumea anistorică povestită de Creangă, şi cea stridentă de azi povestită de Dabija, Oo! este un moment românesc pur-sânge. Energic, gălăgios, "într-o ureche", spectacolul ilustrează fără jenă "scăpările" condiţiei de român, parodiind clişee sociale pe care toţi le ştim. Rapid, scena devine un fel de ogradă naţională, făcută de râsul lumii prin ticurile comportamentale ale personajelor, prin umorul vulgar, "de tradiţie", prin cheful împământenit de a bate din gură, de a munci de ochii lumii, de a fura, de a aştepta inspiraţia, miracolul salvator, de a râde şi de a se râde de lume. Ceea ce face ca Oo! să nu fie numai pronunţia moldovenească a ouălelor, ci şi expresia unei năuciri în faţa proporţiilor acestei tipologii. Ca atare, povestea vesel-parodică a lui Dabija rămâne, pur şi simplu, un soi de caricatură a ceea ce credem că ştim despre noi.

Ceva mai târziu, însă, Flamenco siempre m-a făcut să uit şi de Goldoni, şi de reproşuri. Spectacolul Companiei "Cie Flamenco Vivo", creat de unul din cei mai pasionaţi militanţi ai artei flamenco - Luis de la Carrasca -, a fost exact ceea ce trebuia pentru o zi obişnuită de festival. Adică fără să fie teatru, Flamenco siempre a colorat puternic întreg festivalul de teatru. Totodată, le-a adus aminte albaiulienilor de succesul uriaş înregistrat, ediţia trecută, cu Flamenco Vivo. Aceeaşi trupă, acelaşi fior autentic. Numai că acum publicul ştia ce urmează, sorbind din priviri fiecare minut de dans, ca într-un vârtej delirant în care picioarele, coapsele şi braţele dansatorilor par să aibă ceva sacru. Instrumental şi vocal în acelaşi timp, spectacolul a dat emoţia curată a mişcării, în care tradiţia coregrafică latină şi puritatea prezenţei scenice live se îmbină fără fisuri. Sobru, irezistibil, perfect.

Fotografii de Mihai Lazăr.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


0 comentarii

Spacer Spacer