Însemnări de la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 (I)

Sâmbătă, 10 octombrie 2009, ora 13.00. Operaţiunea Monstrul la Cinema Victoria. Film-fetiş pe care-l revăd anual împreună cu un grup select de prieteni şi care face parte integrantă din viaţa mea. Am împrumutat din el atât, încât am zilnic senzaţia că sunt un plagiator neruşinat. Noi, cei patru spectatori prezenţi în sală, am beneficiat, practic, de o proiecţie privată pe care am apreciat-o aşa cum se cuvine. Poate o să fiu acuzat de gusturi îndoielnice; cert este că, din punctul meu de vedere, scenariul lui Titus Popovici e absolutamente fabulos, rezistă perfect la trecerea timpului şi are mai multe şi mai inspirate sclipiri decât orice altă comedie românească pe care-o ştiu.

Sâmbătă, 10 octombrie 2009, ora 19.00. Deschiderea oficială. Puhoi de lume. La intrare sunt trimis de către voluntarul-plasator să mă aşez în primele şase rânduri. Right... Cine cunoaşte cinematograful Republica, ştie că a urmări un film din primele rânduri aduce mai degrabă cu vizionarea unui meci de tenis, graţie dimensiunilor monstruos-generoase ale ecranului. Mă aşez undeva prin rândul doisprezece. O mică victorie împotriva sistemului (meu nervos). Vorbeşte actorul Dorel Vişan, primarul Sorin Apostu şi, desigur, organizatorul Sorin Dan. Doi francezi simpatici spun câteva cuvinte despre restaurarea a patru filme ale lui Jacques Tati, faptă de mare însemnătate culturală şi, în acelaşi timp, o reuşită financiară - din spusele lor, filmele cunosc în Franţa un nou succes de casă.

Toate cele patru pelicule restaurate vor fi proiectate în cadrul festivalului, iar Lex vacances de Monsieur Hulot a fost selectat pentru deschiderea oficială. O alegere cu adevărat inspirată. Precaritatea constructelor sociale şi primatul plăcerilor simple ale vieţii sunt abordate într-o manieră specifică lui în acest film din 1953 şi asupra căruia autorul a operat modificări în două rânduri. Tati e un umanist. Tehnologie vs. inimă. Ridicolul cu care alege să-şi coloreze majoritatea personajelor - inclusiv alter ego-ul, Monsieur Hulot, care în acest film îşi face pentru întâia oară apariţia - e încărcat cu duioşie. Întâmplările se înghesuie pe un ecran aproape întotdeauna prea mic. Câteodată e şi dificil să le observi pe toate: lipsesc râsetele din off care să-ţi indice momentele în care trebuie să te amuzi. Dialogul nu e cu desăvârşire absent, ci e prezent exact atât cât trebuie pentru a se submina singur, pentru a se autopastişa şi descompune în derizoriu. Acolo unde lumea cuvintelor e failibilă, cea a gesturilor pare să preia controlul.

Duminică, 11 octombrie 2009, am mers la Twelve in a Box, film aflat în competiţie. O comedie uşurică şi simpatică: cu atâtea situaţii neprevăzute, că sfârşesc prin a fi previzibile. Deşi e o comedie britanică neagră, n-are nimic din umorul british bestial - la propriu şi la figurat - care mă încântă pe mine, cel sinonim cu The Office sau The League of Gentlemen. Într-unul din cele douăsprezece roluri principale, un individ leit Ricky Gervais, care părea să-şi fi propus să semene şi să joace ca acesta. M-am lăsat, cu premeditare, furat de acţiune şi m-am amuzat la fel ca mai toată lumea din sală.

Pe lângă cele trei cinematografe tradiţionale din centrul Clujului (Republica, Arta şi Victoria), organizatorii au decis să folosească şi spaţiul Casei de Cultură a Studenţilor. Nu mai fusesem aici de ceva vreme, iar acesta a fost un bun prilej să-mi amintesc motivul. Poate şi cu experienţa proaspătă a cinematografelor din mall-uri în minte, Casa de Cultură mi s-a părut absolut sinistră, dezolantă. Cu o podea din lemn vopsit, scaune tari şi vechi şi un decor cel puţin desuet, părea desprinsă ea însăşi dintr-un film vechi, părea că aşteaptă invitaţii la un congres al oamenilor muncii din anii '50. Nostalgicii o vor găsi perfectă pentru a le găzdui fanteziile proiectate în vremuri de tristă amintire.

Am ales de la bun început să merg la o serie de filme pe care le ştiam, dar pe care doream oricum să le revăd. Aşa am ajuns la Du Levande / Voi, cei vii (2007), cel mai recent film al lui Roy Andersson, care, oarecum surprinzător, e în competiţie. Spun asta pentru că filmul acestui suedez ciudat şi genial e de o factură cu totul deosebită faţă de celelalte producţii. Munca în domeniul publicităţii, domeniu în care Andersson activează de decenii, respiră prin toţi porii ecranului. În palmaresul său de regizor se află peste 400 (!) de reclame şi doar patru lung-metraje artistice. Inteligenţa cu care el decupează subiecţii şi scenele e rară. La fel ca Tati, Andersson tratează despre o societate dezumaniza(n)tă, de plastic, populată de oameni-automate care nu (mai) ştiu ce să facă cu ei înşişi. Spre deosebire de francez, Andersson nu pare a iubi omul, pe care-l tratează cu o circumspectă răceală. Caracterele pe care creează, foarte bine individualizate - ca tipologie - în schematismul lor, sunt memorabile, e drept, şi prin ele însele; dar pericolul cel mai mare care pândeşte e acela de-a te mulţumi cu comicul grotesc, cu caricaturalul ce atrage privirea prin ţipător şi facil, şi de-a nu observa mecanismele, resorturile care-i împing pe oameni de colo-colo pe canavaua dezolantului cotidian. Personajele acţionează mecanic, ca nişte marionete, dezvăluind artificialul convenţiei sociale, fie prin implicarea complice a spectatorului (de pildă, privirea fixă îndreptată spre cameră), fie prin eliminarea intenţionată a oricăror nuanţe, practică specifică literaturii absurdului. O tragi-comedie demenţială şi un categoric must see.