Desert - a-ha, Foot of the Mountain

E liniştitor să ştii că a-ha există. Că orice conversaţie febrilă, orice dispută pe viaţă şi pe moarte, orice contorsionare sau angoasă se pot lămuri uneori, dacă toamna e blîndă, tonul e calm şi privirea împăciuitoare, cu un simplu, onest şi calm "a-ha", rostit din vîrful buzelor la momentul potrivit. "a-ha" a fost întotdeauna ceea ce trebuia să fie, nimic mai mult, nimic mai puţin. Un "a-ha" lejer şi lipsit de ranchiună, un "a-ha" care să nu trădeze plictiseala şi dezinteresul poate deveni o binecuvîntare, punctul final al oricărei discuţii lipsite de sens. Sincer, cînd lumea dă semne că se zdruncină, cînd lucrurile se reped, deodată, în toate direcţiile posibile, e al naibii de bine să ştii că refugiul "a-ha" există, că, la adăpostul a doar două silabe, te poţi retrage un timp pentru un exerciţiu de respiraţie, ca să porneşti apoi mai departe pe alte cărări, probabil mai complicate. Cumva, poate dintr-o găselniţă de moment, poate din intuiţie, Morten Harket, Magne Furuholmen, Paul Waaktaar-Savoy au intuit funcţia terapeutică a acestui "a-ha", exactitatea simplă a rostirii, calmul, blîndeţea, oaza de linişte şi au transformat aceste trei litere într-un corespondent muzical perfect. Mi se pare cel puţin la fel de liniştitor să ştiu că pe undeva, pe lumea asta, există un trio care în anii '80 s-a confundat cu synth-pop-ul, l-a dichisit cu mici arome de fiorduri, cum îi stă bine oricărei trupe norvegiene, ca apoi să-l trimită la plimbare prin ţinuturi pline de melancolie, mai mult simple decît pretenţioase, mai degrabă calde şi armonioase decît îndrăzneţe şi răscolitoare. Mărturisesc, de altfel, că printre puţinele imnuri de care nu mă pot sătura, acele triumfuri răzleţe, luminoase şi definitiv cuceritoare, se află inofensiva şi irezistibila Take on Me, melodia aceea fără de care anii '80, videoclipul sau starea senină de a fi îndrăgostit nu se pot imagina cu una, cu două.

Că acei ani '80 au avut un sfîrşit, că acel curent synth-pop, ca orice lucru folosit în exces, s-a acoperit o vreme de ridicol şi de uitare, că a-ha nu aveau cum să scape de eticheta Take on Me şi de acuzaţiile, îndreptăţite, de blat romantic şi dulcegărie fără acoperire sînt toate lucruri fireşti, care trebuiau, la un moment dat, să se întîmple. Că anii '90 s-au arătat neîndurători cu trioul norvegian, atît de neîndurători încît i-au alungat din atenţia presei vreme îndelungată, face parte, iarăşi, din acel mecanism de echilibrare a lumii, trist şi crud la prima vedere, însă corect şi necesar în ultimă instanţă. Doar aşa, uitaţi şi blamaţi pentru pactul lor nevinovat cu dulceaţa, melancolia şi simplitatea senină a synth-pop-ului, a-ha s-au putut întoarce în anii 2000 cu trei albume curăţate de asperităţi, Minor Earth, Major Sky, Lifelines şi Analogue, trei albume care, deşi au păstrat melancolia, simplitatea şi briza fiordurilor, au fost suficient de cizelate şi de pop-rock încît să adauge un plus de maturitate, eleganţă şi senzualitate stilului lor dintotdeauna.

Recîştigaţi şi reinventaţi, a-ha se află acum în postura unei formaţii care îşi poate permite orice. Anii au trecut, păcatele, niciodată majore, le-au fost iertate, muzica din 2000 încoace s-a dovedit mai chibzuită şi mai închegată şi, culmea, odată cu trupe celebre precum Coldplay sau, mai nou, The Killers, lumea a reînceput să descopere farmecul discret, nostalgic şi uşor al vremurilor în care synth-pop-ul se afla în plină glorie. În condiţiile astea, Foot of the Mountain se rupe oarecum de tradiţia pop-rock a ultimelor albume şi virează, ceva mai hotărît, spre stilul de odinioară, bîntuit de sintetizatoare, versuri simple şi plutiri fără greutate. Întoarcerea la synth-pop nu este neapărat regres, cum nu poate fi nici o redescoperire triumfală, ci, pur şi simplu, un gest firesc venit din partea unei formaţii care a ajuns la maturitate. Venită acum, la sfîrşitul unei alte decade, distincţia înaltă şi patetismul melancolic niciodată excesiv al vocii lui Morten Harket, clapele lui Magne Furuholmen şi compoziţiile, uneori cuceritoare, alteori trenante ale lui Paul Waaktaar-Savoy nu sînt doar măsura unui a-ha binevenit, ci şi dovada că vibraţia aceasta dulce a reuşit să rămînă şi să lase urme adînci în muzica de azi. E liniştitor să ştii că a-ha există. Iar pentru îndrăgostiţi, pentru melancolicii incurabili, pentru nostalgicii de serviciu, pentru devoratorii de prăjituri şi visătorii blajini, mare parte din Foot of the Mountain este, trebuie să fie, un dar ceresc.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.