Cele câteva zile surprinse aici pun faţă în faţă trecutul plin de farmec şi viitorul super-tehnologizat: Mecanizarea dusă până la absurd, consumismul, industrializarea. Omul e o victimă a circumstanţelor, iar răul nu are o identitate de sine stătătoare. Implacabilul structurilor impersonale pluteşte ca un blestem pe deasupra tuturor. Vinovaţii n-au chip, căci poartă masca autorităţii şi automatismului ca atare. Personajele negative sunt vulnerabile. Le lipseşte caracterul monocolor care, în filmele de medie şi proastă calitate, le face adesea recognoscibile de la prima apariţie. Ele continuă să posede o latură sau măcar o tresărire umană. Tati e un teribil manipulator şi nu se sfiieşte să folosească cele mai groase tuşe sau accente caricaturale pentru a-şi atinge scopul: demascarea intruzivei tehnologii. Alăturările şi succesiunile de imagini care ne dezvăluie un oraş idilic, cu oameni "buni", de treabă, opus unui labirint de străzi şi roboţi nu-ţi prea lasă de ales, în primă instanţă, cu privire la tabără în care-ţi doreşti să te afli. Mosieur Hulot e prietenul animalelor şi copiilor, nu poţi să nu fii alături de el. Şi mă unge la inimă, trebuie să ă, recunosc, contrastul pe care Tati îl creează între workaholismul eficient, dar imbecilizant, şi lenea, tândăleala celor neînregimentaţi în regim corporatist. O experienţă cinematografică, dar în primul rând culturală, excepţională şi obligatorie.
În 2004, belgienii Gustave de Kervern şi Benoît Delépine câştigau Premiul publicului la TIFF cu Aaltra, senzaţională combinaţie de road movie şi comedie neagră şi cu unul dintre cele mai surprinzătoare şi aiuristice finaluri pe care mi le amintesc. În 2008, cei doi revin cu Louise-Michel, un film chiar mai negru şi la fel de entuziasmant. Titlul trimite la revoluţionara anarhistă franceză Louise Michel, cunoscută şi drept virgina roşie din Montmartre, figură legendară a mişcării muncitoreşti. Pentru a răzbuna închiderea unei mici fabrici din Franţa, fostele angajate închiriază serviciile unui hitman care să-l omoare pe şeful companiei, vinovat de a le fi lăsat pe drumuri. Ucigaşul plătit sub-contractează, la rându-i, lucrarea. Cui anume, nu spun - ar strica tot farmecul. Cuplul care, în cele din urmă, ajunge să pună în practică marea răzbunare e de tot râsul, întruchipând nişte minunaţi, patetici Mickey şi Mallory Knox ai genului minimalist pauper. Umorul practicat e dur, chiar foarte dur pe alocuri. De remarcat performanţa Yolandei Moreau, care face un rol fabulos în rolul Louisei. Nota zece - pentru ea şi pentru film.
Marţi, 13 octombrie 2009. Plouă de dimineaţă şi bate un vânt spectaculos care ne reaminteşte ce înseamnă vremea de festival la Cluj. Din păcate, mi-am programat Les parapluies de Cherbourg de-abia pe vineri. Asta e. Mă mobilizez cu foarte mare greutate pentru filmul proiectat la Republica de la ora 18.00, franţuzescul Ridicule din 1996, câştigător al premiilor BAFTA şi Cézar, nominalizat şi la Oscar, Palme d'Or şi Globul de Aur. Merg deci cu sacul la filmul premiat. Nimic spectaculos (tocmai fiindcă e "spectaculos"). E un film istoric a cărui acţiune se petrece la curtea regelui Ludovic al XVI-lea, o producţie grandioasă cu costume fastuoase, muzică de epocă, replici lungi şi complexe, mustind de spirit, judicios repetate, ce mai, ca la carte. Mult prea ca la carte. În fine, nu sunt un fan al genului, şi am de obicei tendinţa să stric totul devenind din cale-afară de analitic. De exemplu, nu pot să nu observ (pentru a câta oară?) clasica filmare a unei mese de ospăţ, lungi şi încărcate, cu nivelul sonor al conversaţiilor individuale crescând şi coborând pe măsură ce camera glisează pentru a-i cuprinde în cadru pe interlocutori.
Aceiaşi zi de marţi, acelaşi cinematograf, Republica, şi tot un film franţuzesc, o poveste a zilelor noastre, de data aceasta: La chambre des magiciennes / Camera vrăjitoarelor. Experienţa unei femei care suferă de nişte migrene îngrozitoare, ajungând să fie internată într-un spital neuro-psihiatric. Deşi am încercat, nu l-am putut privi ca pe o comedie. Are câteva momente foarte bune, dar care se datorează performanţelor actorilor şi nu regizorului Claude Miller. Nişte inserţii aproape suprarealiste mi-au lăsat gustul amar al kitschului - de proastă calitate [sic!]. Extrem de inegal şi lipsit de direcţie, e un experiment ratat, din punctul meu de vedere. Am ieşit cu cinci minute înainte de final.
La ieşire, afară erau 0 grade şi ningea. Sper să nu ne trezim întroieniţi şi să ratăm ziua de miercuri, 14 octombrie 2009. Nu de alta, dar e Gulaş Party şi ar fi păcat.
Descarcă programul şi sinopsisurile filmelor din Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 aici.