Însemnări de la Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj, 2009 (III)

Scurt-metrajul de animaţie O zi din viaţa lui Ionescu regizat de Mihai Şurubaru e cel mai prost film pe care l-am văzut în viaţa mea. E de departe cel mai prost. S-a întins pe durata a treizeci de minute de coşmar în care mi-am acoperit ochii şi urechile şi m-am chinuit ca un câine otrăvit. Dumnezeu ştie de ce n-am ieşit din sală. Am înţeles că e primul film de animaţie sută la sută românesc realizat după 1990. Se vede. A beneficiat, după cum era de aşteptat, de sprijinul CNC. E vorba de un individ pe nume Ionescu, un ratat bătut de soartă căruia nimic nu-i iese bine şi care... Dar subiectul e cu totul irelevant aici. N-am fost la celelalte filme româneşti proaste studiate şi disecate deja în atâtea rânduri cu suficientă vervă chiar aici, pe LiterNet, dar acum empatizez perfect, în sfârşit, cu distinşii critici de cinema care s-au sacrificat de dragul artei şi al cititorilor. Ce m-a uimit cel mai tare a fost primitivismul absolut al acestei producţii, egalat sau poate întrecut doar de grobianism. E incredibil, vă spun, o mizerie absolută, la nivel de execuţie, scenariu şi dialoguri. Gândul m-a purtat imediat la primele reviste deocheate de după '90, scoase pe hârtie de ziar şi cu poze de proastă calitate. Dar acelea îşi găseau măcar o explicaţie din perspectivă socio-istorică. Mi-e greu să găsesc cuvinte pentru a înfăţişa ce am văzut. Îi înţeleg pe marii mistici care, în urma experienţelor incomunicabile, rămâneau neputincioşi în faţa a ceva ce nu se poate descrie şi explica. Din când în când oftam, pufneam şi-mi dădeam capul pe spate. În timp ce scriu toate astea, mi se face părul măciucă de jenă şi groază. M-aş fi bucurat să pot huidui în voie, aşa cum era firesc şi cum au făcut alţi pionieri ai nesupunerii civic-artistice, să mă pot descărca pe loc, dar m-aş umplut eu însumi de ridicol huiduind într-o sală cu cinci spectatori. Mi-e foarte greu, de asemenea, să-i aplic acestui obiect etichetele corecte. Ştiu, nefiind în nici un fel vorba de un produs artistic, nu poate fi judecat potrivit unor criterii estetice. Dar l-am urmărit într-un cinematograf. Asta mă obsedează. Asta şi senzaţia de rău fizic pe care mi-a produs-o şi care a persistat până la jumătatea filmului la care mersesem de fapt, stricând-mi orice plăcere şi populându-mi mintea cu fantasme groteşti.

Filmul pentru care mă aflam, de fapt, acolo, Panique au Villages, proiectat în afara competiţiei la Festivalul de la Cannes, 2009, a fost, din păcate, tot o animaţie. Foarte, foarte faină. Cu participarea extraordinară a Calului, a Indianului, a Cow-boy-ului şi a lui Steven - în rolul Calului, al Indianului, al Cow-boy-ului şi al lui Steven Steven. O nebunie de film în care se aruncă cu peşti-spadă, se catapultează vaci şi porci şi se râde în neştire. Era însă prea târziu pentru mine. Răul fusese făcut. N-ar fi intelectualiceşte corect să vorbesc despre el, având în vedere condiţiile de forţă majoră în care l-am văzut. Aşa că n-o voi face. Cel puţin, nu acum.

Seara, Bastionul Croitorilor, un vechi monument istoric proaspăt renovat, a fost gazda unui reuşit Gulaş Party care s-a desfăşurat înăuntrul şi în faţa clădirii. A fost lumea multă şi vorbăreaţă, care s-a simţit bine pălăvrăgind şi peripatetizând prin zonă. Am participat şi eu, cu modestele-mi forţe, la golirea cazanului cu gulaş şi a paharelor cu vin fiert. În definitiv, se spune că alcoolul vindecă multe răni. Sau timpul? Timpul e cel care vindecă? În fine, mă interesez şi revin.