Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Teatrul din Cetate. A treia zi - Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


Florian-Rareş Tileagă

octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ziua a treia, 9 octombrie 2009, primul oftat. Nu neapărat de necaz, ci de îngrijorare că impactul bun al primelor zile va dispărea de parcă nici n-ar fi fost. Sălile erau pline, spectacolele plăceau indiferent de stilul sau ideea lor iar aplauzele nu păreau să aibă nimic fals în ele. Era genul de atmosferă curată şi încurajantă, deci aveam toate semnalele că festivalul creşte. Dar a treia zi m-a pus pe gânduri. Doar două spectacole reuşisem să văd şi, între ele, doar unul fusese cu adevărat dezamăgitor. Şi totuşi, vroiam să plec acasă. De tot.

Primul la rând a fost Teruel (r. André Pignat, o producţie a companiei "Carre D'Choc", din Franţa). Teatru-dans sau, pur şi simplu, dans contemporan pe o scenă de teatru, cu doar trei dansatori, spectacolul francezilor rescrie Rhone Saga, o lucrare a elveţianului Pierre Imhasly. Şi o face fără replici, folosind din plin uriaşa încărcătură lirică a acestui poem epic, al cărui subiect sunt coridele. Ca atare, pe acelaşi calapod de forţă, André Pignat obţine un eseu scenic interiorizat. Atât de mult, însă, încât orice privire şi tresărire, orice detaliu de gestualitate şi mişcare spune câte ceva esenţial. Iar "zona de lucru" e iubirea, disperarea, sexualitatea femeii. Văzute ca obsesii, ele sunt dansate aproape ritualic în Teruel, printr-un discurs corporal spasmodic, încleştat, cu ţâşniri din umbră şi dispariţii la fel de bruşte.

De fapt, e un fel de cruzime în toată această zbatere a trupurilor, cu accente când soft (îmbrăţişări şi priviri tandre), când brutale (izbirea mâinilor de trup, prăbuşirea lui pe podea). Muzica, originală, ipostaziază şi ea întunecimea obsesiilor, încingând şi mai tare fierbinţeala agoniei feminine. Dar cel mai mult te şochează imaginea. Actorii dansează pe un covor de rumeguş, cu care se acoperă, pe care-l risipesc în aer şi care, amestecat cu lumina gălbuie a scenei, creează un efect sepia cuceritor (ca atare, Teruel era preferatul fotografilor din festival). Şi totuşi, vorbim de un spectacol epuizant atât pentru actori, cât şi pentru public. De la o vreme, eseul coregrafic al francezilor devine criptic şi repetitiv; după atâtea metafore, ai vrea să înţelegi măcar un strop de poveste, ca să ştii de unde atâta calvar şi dramă; şi ai tot timpul gândul ăla obositor că poate continua la nesfârşit... Aşa că spectacolul e la fel de frumos, ca imagine, pe cât e de redundant ca structură.

Apoi, al doilea, Animale de hârtie (r. Gavril Cadariu, producţie a Teatrului "Ariel" Târgu Mureş). Ştiam puţine despre spectacol şi mai nimic despre text. Ceea ce era OK, chiar dacă mă simţeam cu mâinile legate. Dar le-am aflat pe rând, de cum a început spectacolul, deşi ar fi fost bine să cunosc dinainte adevărul despre piesa lui Rajiv Joseph. La New York, de pildă, a creat un val de entuziasm; premiera absolută a spectacolului a adus consacrarea textului în dramaturgia mondială. Şi e drept, are toate motivele să placă consumatorului de teatru & film. Loveşte cu subiectul său, contemporan în sensul cel mai palpabil (Ilana e o femeie măcinată de trauma unui divorţ şi de izolarea sa alienantă în propriul studio de artă), şi te uimeşte prin verismul straniu al personajelor (destinul femeii e tulburat atât de către Andy, bărbatul paranoic, cât mai ales de Suresh, tânărul vulgar dar talentat, şiret dar sensibil). Pe scurt, un text tăios, "la zi", despre fragilitatea fericirii şi tragicul impulsivităţii.

Cuvinte mari... În cazul Teatrului "Ariel", însă, toată profunzimea acestei drame a ajuns pe mâna unui spectacol lipsit de ritm, static până dincolo de plictisitor şi aplatizat printr-o actorie fără accente. Şi a fost cu atât mai ciudat, cu cât aşa ceva nu vezi la "Ariel". Nu de azi, de ieri, trupa asta s-a constituit într-o formă cu adevărat profesionistă şi dovadă stau zecile de spectacole care, într-un fel sau altul, se revendică de la modelul alternativ propus de "Ariel" încă din 1999. Dar aici, în Animale de hârtie, e ceva nelalocul lui şi, bineînţeles, descumpănitor (mai ales că spectacolul e aniversar, marcând cei zece ani de viaţă ai "Arielului"...). Buba e că actorii nu par convinşi deloc de ceea ce joacă sau rostesc pe scenă. Parcă uită că stau cu mâinile lipite de corp şi că le piere glasul; apoi gesticulează ca şi când ar vrea să recupereze ritmul pierdut. Replicile Ilanei sunt rostite excesiv de nervos; monoloagele lui Suresh încep nesigur, se aud plăpând şi se termină neverosimil. În fine, spectacolul "te pierde" la scurt timp după ce începe şi ai mereu senzaţia aia jenantă că, orice ar urma în povestea asta, nimic nu te mai poate convinge. Păcat. E genul de frână care-ţi taie tot elanul, deşi te aşteptai să te dea gata...

Fotografii de Mihai Lazăr.



 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Alba Iulia, 2009


0 comentarii

Spacer Spacer