Construit pe "şocul" afectiv al diferenţei de vârstă între cei doi protagonişti - ea are patruzeci de ani, el douăzeci şi cinci, The Rebound / Idilă cu dădaca mea urmează traseul relativ previzibil al unei poveşti de dragoste hollywoodiene. EA, adică Sandy (interpretată de Catherine Zeta-Jones), este o femeie frumoasă, îngrijită, cu adevărat atrăgătoare, în ciuda faptului că anumite unghiuri de filmare o arată un pic asprită, iar scenariul (vezi personajele din jur) subliniază mai mereu că eroina este sexy, deşi are patruzeci de ani - vârstă la care probabil o femeie ar trebui să fie în baston şi agonie, cu mustăţi şi două cocoaşe, iar la Hollywood, cel puţin, actriţele sunt date "la casat", în ciuda personalităţii, talentului sau frumuseţii lor. EL, un tip pe nume Aram, are douăzeci şi cinci de ani, locuieşte cu părinţii şi, deşi a urmat colegiul, nu se hotărăşte să-şi caute un loc de muncă potrivit aspiraţiilor mamei şi tatălui sau o afacere precum cea a prietenilor de familie, ci visează să facă ceva pe lume în care să-şi pună toată nevoia de comunicare şi altruismul.
Pentru ca tipul să pară la început cam bizar, este nevoit să aibă un aer lunatic, de Werther neînţeles, pentru că l-a părăsit iubita, o franţuzoaică destul de dubioasă ca moralitate (alt clişeu), care voia de la el doar cartea verde de intrare în ţară (alt clişeu şi ce diferenţă faţă de simpaticul Green Card, cu Andie MacDowell şi Gérard Depardieu...). Noroc că Justin Bartha, interpretul lui Aram, reuşeşte să scape spre final de aerul prostesc pe care i l-au imprimat, probabil, indicaţiile regizorale nefericite şi să găsească o tonalitate rezonabilă pentru personajul său.
În fine, după ce Sandy se mută la New York împreună cu cei doi copii, jignită de adulterul soţului grobian şi imbecil, începe pentru ea un proces complicat de adaptare (foarte rapid tranşat însă de realizatorii filmului), de la ritmul trepidant al oraşului la găsirea unei slujbe şi la complicaţiile creşterii a doi copii sensibili şi emancipaţi. Excelente discuţiile dintre Sandy şi copii (Sadie, fetiţa interpretată de Kelly Gould, e de departe cel mai reuşit personaj al filmului) ori relaţia dintre ei şi Aram, pe care Sandy îl cunoaşte la cafenea şi care ajunge dădaca lui Sadie şi Frank.
Filmul lui Bart Freundlich ratează însă în mod regretabil scena întâlnirii pe nevăzute dintre Sandy şi grosolanul partener pe care i-l recomandă prietena ei (la rândul ei una dintre cele mai agasante şi nesuferite creaturi din film). Se ştie că asemenea întâlniri presupun de multe ori cele mai tembele personaje sau reacţii, însă scenele în care bărbatul "de vis" pregătit pentru Sandy vorbeşte cu ea din toaleta publică, iese de acolo încheindu-şi cureaua de la pantaloni ori încearcă să o pipăie şi îi îndeasă o bucată de sushi în gură cu degetul depăşesc orice justificare scenaristică, făcându-ne să ne întrebăm ce a determinat-o pe o actriţă de talia lui Catherine Zeta-Jones să nu se revolte în faţa unor asemenea situaţii inepte.
În rest, povestea merge înainte printre poante căutate şi unele situaţii simpatice (seara petrecută în oraş, cu prietenii lui Sandy, la care Aram se descurcă excelent, e una dintre scenele cu adevărat reuşite), poticnindu-se din păcate spre sfârşit, când, pentru a evita schema cea mai previzibilă de final, scenariul o coteşte spre o concluzie cam bombastică. Totul se petrece însă numai după ce câţiva ani buni sunt lichidaţi într-un fel de carte poştală vivantă, în care eroul, Aram, călătoreşte prin lume căutându-se pe sine şi împlinindu-şi menirea în misiuni umanitare. Între timp, Sandy cunoaşte ascensiunea în carieră, copiii ajung premianţi, evident, iar toată lumea, la final, e încântată şi cu sentimentul datoriei împlinite. Cam prea mult şi obositor pentru una şi aceeaşi comedie romantică, nu credeţi?
The Rebound / Idilă cu dădaca mea, SUA, 2009.
Regia: Bart Freundlich.
Cu: Catherine Zeta-Jones, Justin Bartha, Megan Byrne, Kelly Gould, Andrew Cherry, Jake Cherry, Joanna Gleason, Art Garfunkel, Lynn Whitfield.