Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Cele ce plutesc

Daneliuc - Cele ce plutesc


Andrei Gorzo

Dilema Veche, octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
O bună parte din acţiunea noului film al lui Mircea Daneliuc, Cele ce plutesc, se petrece în curtea unei ferme de la marginea unui sat dunărean. Acolo, un anume Avram (Valentin Popescu) antrenează cîini de pază, în scopul de a-i vinde în Italia. În timp ce fiul său (Liviu Pintileasa) pescuieşte gunoaie din Dunăre, Avram îşi înghesuie tînăra noră (Olimpia Melinte) printre cuştile cu căţei. Gospodăria lor nu e o gospodărie, ci o încropeală. Dincolo de gard e o şatră apărută peste noapte. Cîmpurile din împrejurimi sînt post-apocaliptice. Din satul propriu-zis nu se vede mare lucru. Aceşti oameni - atît Avram, cît şi cei din şatră - au fost în Occident, dar n-au adus înapoi nici o idee de civilizaţie, de construcţie durabilă. Cu excepţia lui Avram (care totuşi are un nenorocit de proiect), nimeni de pe-acolo nu pare capabil de-a avea idei de nici un fel - sînt subumani. Maşina rromilor, plăcuţa cu un nume franţuzesc de stradă care atîrnă în curtea lui Avram, laptopul la care-l vedem umblînd împreună cu fiul său - acestea sînt trofeele unor sălbatici.

Daneliuc colecţionează incongruenţe de genul ăsta: fiul pescuieşte o cabină de WC ecologic şi defilează triumfător pe uliţa satului, vîrît în ea; sau tot încearcă să fixeze pe acoperiş o firmă cu beculeţe luminoase - "BAR" (R-ul e rupt). De ce-o vrea acolo? Numai ca să-şi înfrumuseţeze locuinţa? Chiar plănuieşte să deschidă un bar? Pentru cine? Cu ce marfă? De ce nu spune nimic despre asta? Nu se ştie. Pe Daneliuc nu-l interesează decît ironia facilă a imaginii. La fel şi cu imaginea tatălui şi fiului umblînd la laptop: ce anume fac la el? Doar se zgîiesc sau chiar încearcă să-l folosească? În ce scop? Întrebarea e importantă - răspunsul ar putea nuanţa un pic impresia generală de subumanitate. Dar pe Daneliuc nu-l interesează. Nu-l interesează decît efectul de contrast. De-aceea e un efect facil - din cauza lipsei oricărei curiozităţi intelectuale din partea autorului.

Ca de obicei, Daneliuc e bun cu actorii. Valentin Popescu a mai jucat genul ăsta de personaj şi în Ryna, dar acolo părea genul de actor care, indiferent ce joacă, rămîne un actor - prin felul în care frazează: artificial, livresc, ca la cursurile de dicţie. Aici e un animal perfect convingător. Cu toţii sînt animale perfect convingătoare. Pe de altă parte, mă tem că asta e tot ce înseamnă să fii bun, ca actor, într-un film de Daneliuc: să fii natural exact în felul în care sînt naturale celelalte vietăţi (cîini, porci, gîşte) cu care împarţi ecranul. Viaţa acestor personaje se reduce la rut, arătat colţii şi învîrtit în cercuri. Un şătrar şi un sătean o violează pe nora lui Avram. Aceasta depune plîngere, dar o retrage atunci cînd Avram şi făptaşii se înţeleg asupra unei sume. După care nu se mai înţeleg: făptaşii sînt rău-platnici. Avram se bate cu ei, după care se tîrguieşte din nou. Fata vrea să-şi redepună plîngerea, poliţia n-o mai acceptă, făptaşii îşi cer înapoi banii deja plătiţi. Avram iar se bate cu ei, iar se tîrguieşte. Acesta e conflictul dramatic al filmului, numai că nu e nimic în joc: agitaţia pe care ne-o prezintă Daneliuc nu e nici măcar colcăială - e nulitate.

De multe ori, ce se întîmplă nu e nici măcar inteligibil la nivel de cine-ce-cînd-cum. secvenţe cruciale lipsesc din film (de exemplu, reacţiile sătenilor şi ale şătrarilor la descoperirea cadavrului unuia dintre violatori), alte secvenţe cruciale (de exemplu, cea în care Avram îşi găseşte cîinii otrăviţi; sau răfuiala lui cu celălalt violator, într-un tren, la sfîrşitul filmului) sînt atît de neclar puse în scenă încît abia dacă percutează la nivelul înţelegerii elementare. Nici măcar nu se poate şti sigur dacă neclaritatea asta e rezultatul incompetenţei sau dacă e dinadins. Fiind vorba despre Daneliuc, eu n-aş exclude posibilitatea că e dinadins - că e o formă stupidă de intransigenţă: un fel de a a-i refuza vieţii nu numai însemnătatea (o însemnătate oricît de mică), ci elementara ei soliditate fizică, acel minimum de claritate şi consistenţă pe care i-l dă simpla continuitate în spaţiu şi timp. În filmele lui, această continuitate parcă-i atacată cu barda. Adesea nu se ştie de unde vin personajele adunate pe ecran pentru o anumită secvenţă, ca să se înjure-bată-violeze înainte de a se risipi din nou. Ce treburi făceau în momentul de dinainte de a se aduna? Se adună exact aşa cum se adună nişte gunoaie care plutesc în derivă; nu au mai multă treabă decît nişte gunoaie. Nu e nimic de înţeles privindu-le, nu e nimic de văzut.

În loc să se ridice, prin claritatea prezentării, deasupra derizoriului pe care ni-l prezintă, filmele lui Daneliuc devin una cu el. Sînt filme în care nu contează ce se întîmplă. Nu fac decît să se adauge la nulitatea pe care Daneliuc pare s-o vadă peste tot în jurul lui. Intransigenţa lui nu e, de fapt, decît o complacere, o închidere a minţii, un blocaj personal proiectat, laş, în afară.




 Toate articolele despre Cele ce plutesc


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Andrei Gorzo


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer