Observator Cultural / octombrie 2009
Microstagiunea din perioada 1-3 octombrie 2009 a adus pe scena sibiană două reprezentaţii care se vor înscrie cu siguranţă printre titlurile cele mai controversate ale stagiunii actuale: Breaking the Waves sau Viaţa binecuvîntată a lui Bess regizată de Radu-Alexandru Nica, după un scenariu de Lars von Trier, şi Prinţesa Turandot, în regia lui Andriy Zholdak, după o piesă de Carlo Gozzi. Puse în umbră de excentricitatea acestor două spectacole, de extravaganţa lor orbitoare pe alocuri, nu trebuie însă uitate nici spectacolele Femeia ţintă şi cei zece amanţi - adaptare a lui Claire Dancoisne (de la Teatrul La Licorne, din Lille) după piesa lui Matei Vişniec, şi Oscar şi Buni Roz, după o scriere de Eric-Emmanuel Schmitt, în adaptarea şi interpretarea Dianei Fufezan.

Alegerea Ofeliei Popii s-a dovedit a fi una inspirată pentru un personaj atît de ofertant precum cel al lui Bess din Breaking the Waves. Excepţionale sînt scenele care o prezintă pe Bess "dialogînd" cu Dumnezeu - în fapt, un monolog în care actriţa schimbă registrele cu un firesc şi o fineţe ce arată clar că Ofelia Popii, recent recompensată la Edinburg pentru rolul din Faust-ul lui Purcărete, este un nume care se va impune tot mai mult pe scena teatrului contemporan. Actriţa reuşeşte să recompună ireproşabil traseul tinerei Bess, handicapată mintal, de la candoarea şi exuberanţa conferite de sentimentul dragostei pînă la decăderea provocată tot de dragoste - fiind capabilă de orice pentru soţul ei, Jan (interpretat de Marius Turdeanu), acceptă dorinţa acestuia de o şti în braţele altor bărbaţi, după ce el rămîne paralizat în urma unui accident de muncă, spunîndu-i că numai aşa îl va face fericit şi se va vindeca.

"Comunicarea" cu Dumnezeu nu încetează, dar, gradual, vocea divină devine tot mai aspră, pe cînd Bess se pierde iremediabil într-o lume mizeră, fără cale de întoarcere, oferindu-se oricui, dar avînd credinţa, imposibil de înfrînt, că faptele ei îi vor vindeca soţul. Bess va fi evident ostracizată de comunitatea caracterizată de reguli foarte stricte, iar moartea ei va fi tratată cu nepăsare, văzută ca o pedeapsă bine-meritată. Finalul oferă răspunsul la dilema dacă sacrificiul lui Bess a avut un scop şi dacă a fost mînat de altceva decît de tulburarea ei mintală: Jan, ca printr-o minune, este vindecat de paralizie. Radu-Alexandru Nica impinge ideea sacrificiului pînă la a face din Bess un Iisus feminin, al lumii contemporane, soluţia fiind prea ostentativă. Nu mai rămîne loc pentru interpretare, totul este indicat direct: scena este luminată brusc, orbitor, timp de cîteva secunde, suficient pentru a vedea, în mijlocul unui panou format din zeci de reflectoare, răstignirea lui Bess, care devine, în aceste ultime momente, un fel de Jesus Christ Superstar, varianta feminină. Un spectacol excentric, care mizează pe şoc, aşa cum ne-am aştepta, de altfel, la o reprezentaţie după un scenariu de Lars von Trier.

Tot pe excentric mizează şi spectacolul lui Andriy Zholdak, care păstrează din piesa lui Gozzi ideea generală a prinţesei care îşi supune pretendenţii la proba celor trei ghicitori, regizorul transpunînd-o însă într-un context al totalitarismului simbolizat de nazism. Impresionantă este scenografia, marca Dragoş Buhagiar, sugerînd perfect universul încărcat de simboluri după care se ghidau naziştii. Sub uniforma SS, totul se reduce la comportamente de o reală cruzime ce nu mai au nimic uman. Reprezentaţia lui Zholdak accentuează şi pierderea feminităţii într-o lume incapabilă de a mai rezona cu sfera sentimentalului. Turandot (jucată pasional de Ema Veţean) urăşte toţi bărbaţii şi, pe o line a feminismului de tip Simone de Beauvoir, vrea să iasă de sub blestemul corporalităţii la care este condamnată femeia (unele scene sugerează destul de clar o relaţie incestuoasă între Turandot şi tatăl ei, astfel că ura faţă de bărbaţi poate fi interpretată şi pe această filieră).

Experimentul lui Andriy Zholdak îi implică pe actori într-un spectacol în care corporalul este exploatat la maximum, unele scene sînt vizibil brutale pentru actori (ideea de implicare "trup şi suflet" capătă noi dimensiuni în spectacolul regizorului ucrainean). În acest spectacol postmodern, Carlo Gozzi însuşi este transformat în personaj. Intepretat de Pali Vecsei, Gozzi este personajul tăcut care, la începutul şi la finalul piesei, apare pe scenă, cu un enorm ac de cusut, ca pentru a sugera că orice poveste poate şi chiar trebuie să fie supusă rescrierii, pentru a supravieţui în timp.

Dincolo de aceste două spectacole, aş spune că o figură cu adevărat aparte a fost cea a actriţei Diana Fufezan, care a oferit cîte un rol puternic închegat în fiecare dintre cele trei zile ale microstagiunii, în spectacole care trec de la registrul dramatic la cel al comediei negre. Paradoxal poate, nu în one-woman showul Oscar şi Buni Roz se remarcă însă ca fiind o apariţie de excepţie. Întrupînd două voci distincte - cea a micului Oscar, bolnav de leucemie, aflat pe moarte, şi cea a unei bătrîne, din acelaşi spital unde este internat copilul -, monologul pe care trebuie să-l susţină actriţa este realizat pe un ritm poate cam prea alert. Sînt de remarcat totuşi calităţile actriţei în ceea ce priveşte trecerea de la un registru la altul: inflexiunile vocii, timbrul perfect adaptat personajului care rosteşte replica reuşesc să contureze povestea unui copil şi a unei bătrîne, care învaţă reciproc să accepte atît bucuriile, cît şi loviturile vieţii. O viaţă poate fi trăită într-o singură zi, iar micul Oscar învaţă să treacă prin toate stadiile ei, comprimate acum în cîteva ore, învaţă despre farmecul, dar şi despre frămîntările adolescenţei, despre grijile adultului, apoi despre liniştea bătrîneţii şi acceptarea morţii. Nu mai puţin importantă este lecţia primită de bătrîna care învaţă să se arate puternică faţă de copil, să fie Buni Roz cu un trecut fascinant, care trebuie să pară stăpînă pe ceea ce spune şi face, conferindu-i lui Oscar încredere şi primind, în schimb, credinţă. Monologul Dianei Fufezan este o dovadă a forţei cuvîntului de a naşte povestea, de a o face să se desfăşoare în faţa spectatorilor, fără a necesita altceva în afara vocii care o aduce la viaţă. Cuvîntul devine în acest spectacol actorul principal, lăsîndu-l în umbră pe cel care l-a generat.

Dacă în Oscar şi Buni Roz, Diana Fufezan acceptă provocarea unui text în aparenţă simplu, dar care dezvoltă niveluri neaşteptat de profunde, în Femeia ţintă şi cei zece amanţi - adaptare a lui Claire Dancoisne (de la Teatrul La Licorne, din Lille) după piesa lui Matei Vişniec -, trece la teatrul care comunică prin mişcare scenică, prin mimică, prin sugestie. Claire Dancoisne a surprins perfect absurdul pe care îl întîlnim în scrierile lui Vişniec, creînd o lume a măştilor, în care fiinţele îşi pierd umanitatea în spatele costumelor groteşti pe care viaţa le obligă să le poarte. Decorul şi costumele reconstituie o lume aflată parcă la graniţa dintre real şi iluzoriu, într-un spaţiu grotesc, de coşmar, în care zîmbetele şi veselia circarilor ascund secrete cutremurătoare şi de care e bine să te fereşti. Dedublarea, viaţa trăită în spatele unei măşti sînt perfect ilustrate de jocul de scenă al Dianei Fufezan şi al lui Ciprian Scurtea, care dovedesc o stăpînire impecabilă a limbajului corporal.

Diana Fufezan nu trece neremarcată nici în spectacolul lui Radu-Alexandru Nica, unde, deşi are un rol secundar, Dodo - cumnata lui Bess, se remarcă printr-o perspectivare a poveştii lui Bess pe care nu o mai face nici un alt personaj: arătînd o dragoste reală faţă de cumnata sa şi încercînd să-i fie aproape pe tot parcursul zbuciumat şi nefericit al vieţii ei, Dodo poartă o uşoară urmă de invidie faţă de această fiinţă lipsită de apărare, accentuînd astfel partea de miraculos la care are acces doar Bess. Ca un preambul la FNT-ul care se va deschide în curînd, microstagiunea sibiană a oferit o serie de repere pe harta must see-urilor, şi a arătat, încă o dată, că Sibiul este un puternic centru al teatrului românesc contemporan.


Prinţesa Turandot după Carlo Gozzi
Adaptare de Lia Bugnar, Regia: Andriy Zholdak
Scenografia: Dragoş Buhagiar. Muzica: Vladimir Klykov
Light-design: Dragoş Buhagiar & Andriy Zholdak
Cu: Cristina Flutur, Ema Veţean, Florin Coşuleţ, Constantin Chiriac,
Cătălin Pătru, Pali Vecsei, Eduard Pătraşcu, Simina Contraş,
Veronica Popescu, Arina Trif,
Vlad Robaş, Emöke Boldizsar

Breaking the Waves sau Viaţa binecuvîntată a lui Bess
Adaptare scenică de Sanda Anastasof după un scenariu de Lars von Trier
Traducere de Isolde Cobeţ. Regia: Radu-Alexandru Nica
Scenografia: Dragoş Buhagiar. Muzică şi sound-design: Vlaicu Golcea
Light-design: Dragoş Buhagiar şi Radu Alexandru-Nica
Video: Daniel Gontz
Cu: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Ciprian Scurtea, Dana Taloş, Dan Glasu, Adrian Matioc, Gelu Potzolli, Liviu Vlad, Cristian Stanca

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus