Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Două lozuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Două lozuri - o altă cheie de lectură


Marian Rădulescu

octombrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Ecranizările după I.L. Caragiale din deceniile cinci-şase - Momente şi schiţe (1952), D-ale carnavalului (1958), Telegrame (1959), Mofturi 1900 (1964) ş.a. - sunt adesea expozitive, ilustrative, livreşti. Scopul lor principal: condamnarea "vechii societăţi româneşti", cea de dinainte de 1944. Două lozuri (1957), filmul lui Jean Georgescu, Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş (inspirat din scrierea caragialeană Două loturi) este şi el tributar - cum altfel? - vremurilor aprige aflate sub semnul "urii de clasă". O suită de caricaturi şi imagini de insectar socio-acuzator compun o melodramă plată şi, pentru acei ani, foarte politically correct.

România la sfârşitul deceniului cinci: atunci s-au pregătit - notează Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii - "arestările demenţiale din 1958-1959", următoare celor din perioada 1947-1950, "cu caracter de teroare politică". În Arhipelagul Gulag Alexander Soljeniţân nu conteneşte să compare societatea ţaristă cu regimul totalitar, stalinist şi de fiecare dată reies limpede avantajele iobăgiei faţă de arbitrarul Gulagului. Ocnaşii lui Dostoievski, scrie Soljeniţân, se simţeau vinovaţi şi rupţi de lume, pe când zekii (deţinuţii politici, deportaţi în perioada stalinistă) ştiau că orice om liber poate fi înhăţat exact cum au fost înhăţaţi ei, că sârma ghimpată a ajuns "doar o barieră convenţională". În acelaşi Jurnal Steinhardt ne arată insolit cum, la o lectură mai atentă, un film-document precum Două lozuri ("conceput şi tradus în imagini de un regizor oficial, distribuit unor actori autorizaţi, trecut prin numeroase etape de control de către toate organele competente şi purtând viza cenzurii, Miliţiei şi Securităţii") mărturiseşte - involuntar - că "vechea societate nu era atât de straşnică pe cât se crede". Straşnică, adică "înspăimântătoare, îngrozitoare, înfiorătoare, groaznică, sinistră" - aşa cum, în chip tendenţios, trebuia numaidecât zugrăvită în culori sumbre şi infernale.

Iată, spre exemplu, cum Turbatu, şeful ghinionistului personaj ce visează să câştige la loto, îl întâlneşte pe acesta într-o cârciumă, beat - asta după ce a lipsit de la birou opt zile, fără să anunţe. Ce măsuri ia Turbatu ("implicaţia fiind că ceilalţi şefi de serviciu, neturbaţii, s-ar fi purtat mai domol?", se întreabă retoric Steinhardt)? Îi spune subalternului său că îl va da afară din slujbă dacă nu se prezintă la serviciu a doua zi, cerându-i totodată să predea cheile sertarelor, "fiindcă nici măcar această elementară cuviinţă nu avusese". Replica lui Steinhardt: după vreo cincizeci de ani de "lume nouă" în "societatea fără clase", bietul funcţionar ("căruia nu-i mai arde să frecventeze Carul cu bere") se află adesea în imposibilitatea de a urca în autobuzul ticsit (care mereu întârzie cel puţin treizeci de minute). Pentru că a întârziat (motivat!) la serviciu, e chemat la cadre, "beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat ca cel mai primejdios spion şi concediat pe loc ori încunoştiinţat că va fi zvârlit pe drumuri la prima nouă abatere". Abuz care - ne asigură dramaturgul cel mai incisiv al literaturii române - nu s-ar fi întâmplat în societatea burgheză. Şi încă ceva: chivuţele arestate "înainte de prânz" sunt puse în libertate "către seară" pentru că venise inspecţia şi s-a constatat că arestarea lor fusese făcută fără mandat. Care chivuţe - nu omite să precizeze Steinhardt - au scăpat "nemolestate, bănuite nu fără oarecare temei şi ridicate de comisar cu prea puţină tragere de inimă şi cu duhul blândeţii".

Sigur, se poate vorbi şi despre jocul lui Grigore Vasiliu-Birlic (după unii, rolul vieţii lui, cu ecouri din Modern Times de Chaplin), ori despre interpretările antologice ale lui Alexandru Giugaru (Comisarul), Marcel Anghelescu (Căpitanul), Remus Ionaşcu (Turbatu) sau a Margaretei Pogonat (chivuţa tânără, Ţica). Filmul amuză prin anecdoticul răsturnării de situaţii (preluat din sursa literară) şi irită prin demascarea tezistă a bancherilor şi a lumii banului. "Condiţia tragică" a unui conţopist paşnic şi banal, ce caută să se elibereze de "abuzurile şi teroarea unui şef despotic", devine însă doar un pretext. Adevărata miză a celor Două lozuri - ne avertizează Nicolae Steinhardt - e în sub-text, în background-ul social ce se doreşte descifrat: o lume aşezată şi liberă ce nu a cunoscut, încă, adevărata turbare şi deportările în masă pentru felurite vini imaginare.




 Toate articolele despre Două lozuri


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la cronici@liternet.ro. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer