Scrisoare deschisă
Domnule Radu Mihăileanu,
Aceasta este o scrisoare deschisă, de mulţumire, pentru că aţi dat lumii unul dintre cele mai frumoase filme pe care le-am văzut vreodată, Le concert - la care am mers deja de patru ori (într-o săptămână).
Am stat în rândul întâi, precum Truffaut şi am râs, şi am plâns, şi m-am minunat de tot ceea ce se petrecea pe ecran.
Sunt regizori care trăiesc prea mult şi confundă viaţa cu filmul sau regizori care trăiesc într-o lume a lor şi a căror realitate cinematografică pare falsă, adusă la extrem, mult prea jucată.
Şi, desigur, sunt regizori care înţeleg şi viaţa şi filmul, reuşind să le împace într-o uniune atât de armonioasă, că e imposibil să-ţi reţii lacrimile.
Dumneavoastră, care nu încetaţi să vă surprindeţi publicul de la Trahir încoace, ne dăruiţi acum prin Le concert cea mai emoţionantă confesiune regizorală din câte s-au făcut.
Nu degeaba presa internaţională a vuit, căci filmul este absolut orgasmic, accentele comice fiind suficiente încât să-ţi confere o stare grozavă de euforie, dar substratul dramatic, pe muzică de Ceaikovski, te loveşte din plin la final.
Am observat că obsesia pentru minciună ca element de salvare apare şi aici, la fel ca în Train de vie, la fel ca în Va, vis et deviens, din câte am înţeles fiind o obsesie ce-şi are rădăcinile adânc înfipte în istoria personală a dumneavoastră, începând cu tatăl care şi-a schimbat numele în trecut pentru a nu i se descoperi originea evreiască şi continuând cu faptul că atunci când aţi plecat din ţară aţi spus că veţi merge într-o scurtă vizită la o rudă din Israel şi nu v-aţi mai întors.
Aşadar, notele personale nu lipsesc din nicio creaţie pe care aţi semnat-o, însă felul în care le îmbinaţi cu filmul este cu adevărat remarcabil şi demn de laude.
Mă credeţi sau nu, cu tot curajul pe care mi-l poate da vârsta destul de fragedă şi faptul că încerc să devin, cu fiecare cronică scrisă, un bun critic de cinema, îmi este foarte greu să-mi aştern pe hârtie părerile despre Le concert tocmai pentru că îl iubesc atât de mult.
Sigur că mă aşteptam să fie excelent, fără îndoială, dar nu mă aşteptam să-mi taie răsuflarea şi să izbucnesc în lacrimi de eliberare la sfârşit.
Spun eliberare pentru că am fost acolo, am fost în film, am trăit prin Andrei şi Sacha, prin Anne-Marie Jacquet sau prin Irina Filipovna, soţia care îşi iubeşte bărbatul atât de mult încât e dispusă să facă orice pentru ca el să-şi împlinească visul.
Mi-a plăcut că aţi îndrumat-o pe Mèlanie Laurent să joace firesc şi curat, aşa cum cerea un asemenea rol şi am adorat schimbul de priviri de pe scenă, pe care ambii actori l-au simţit şi ne-au arătat că-l simt. Personajul meu preferat rămâne Sacha Grossman, căruia Dmitri Nazarov i-a dat tot din el: privire, greutate, umor involuntar, tandreţe, bunătate, sacrificiu, modestie şi dragoste.
Iar unul dintre cele mai importante lucruri în acest film e că totul curge. Nimic nu e plasat la întâmplare, nimic nu te atacă prin duritate, nimic nu frapează prea mult şi chiar şi cel mai dramatic episod este îndulcit de muzica lui Ceaikovski, care face ca totul să pară doar un vis urât din care te trezeşti cu bine şi mergi mai departe cu zâmbetul pe buze.
Ultimul episod, cu orchestra concertând la Châtelet e filmat superb şi are parte de un montaj perfect, care transmite tot ceea ce se vrea transmis, toate emoţiile, dar fără vorbe inutile, fără patetisme ieftine, aşa cum s-ar fi putut întâmpla într-un film de o asemenea factură sentimentală - să-i spunem.
Aş mai avea multe să adaug, dar confesiunea mea asupra Concert-ului este mai puţin importantă decât confesiunea în sine pe care o faceţi dumneavoastră prin intermediul lui.
Aşadar închei aici.
Cu drag.
Sinopsis
Le Concert prezintă povestea celui mai bun dirijor din Rusia, Andrei Filipov (Aleksei Guskov), care în urmă cu trei decenii a refuzat să renunţe la muzicienii săi evrei, suferind consecinţele: ultimul său concert, Concertul pentru vioară în Re major de Ceaikovski a fost oprit la jumătate.
Acum el lucrează tot la Balşoi, dar ca om de serviciu şi visează să ajungă să dirijeze din nou. Ceilalţi muzicanţi s-au răspândit prin Moscova, prestând diferite munci, de la şoferi de taxi sau ambulanţe până la vânzători în piaţă.
Niciunul nu mai îndrăzneşte să spere să se întoarcă de unde au fost alungaţi. Niciunul în afară de Andrei, căruia i se oferă şi ocazia perfectă, un concert la Châtelet, în Paris, de care află din întâmplare şi se hotărăşte să-şi reunească orchestra şi să pretindă a fi altcineva: chiar orchestra din Balşoi.
Aşa că pornesc toţi spre Franţa, cu o liotă de ţigani care îi ajutaseră să-şi obţină paşapoarte false şi cu sticlele de votcă ţinute bine în sân.
Un cockail Molotov, gata să explodeze.
Le concert, un concert ca o confesiune, pe lângă dorinţa de a pune a punct lucrurile cu destinul, însemna pentru Andrei şi o datorie morală, faţă de violonista de renume internaţional, Anne-Marie Jacquet (Mèlanie Laurent), pe care a cerut-o special ca solistă. Şi iată că Parisul tot îi aşteaptă cu sufletul la gură pe farsorii ce cândva fuseseră maeştri.