Mă aşteptam la un good oldfashion fun. La urma urmei, e reconfortantă ideea că miturile copilăriei tale sunt încă viabile. Îţi dă senzaţia că timpul n-a trecut, că nimic nu s-a schimbat şi că tu n-ai ajuns un adult obosit şi middle age... Însă nu e o întoarcere la tradiţia petardantă a anilor '80, ci are toate defectele peliculelor recente ale genului: un scenariu debil (da, ştiu că filmele action sunt by default ridicole, dar nu până în punctul în care-ţi insultă inteligenţa), secvenţe de acţiune extrem de confuze, lipsa oricărui suspans.
Tentativă ridicolă
The Expendables sunt o echipă de mercenari angajaţi acum de CIA pentru o misiune undeva în lumea a treia, acolo unde un general dictator îşi împarte recolta de coca cu un afacerist american (Eric Roberts, din nou în costum de veros). După ce, iniţial, decid că e prea periculos, Stallone şi echipa lui descoperă că sunt, de fapt, băieţi buni şi se hotărăsc să se întoarcă şi să salveze o tânără luptătoare pentru libertate.
Între două reprize de bum-bum şi pac-pac există pauze de "bonding" între băieţi, replici sarcastice (cele mai reuşite sunt miştourile la adresa înălţimii lui Jet Li) şi obligatoriile momente emo, suplinite de un Mickey Rourke în postură de Hell's Angels decrepit (Rourke e aici nu pentru că e un fost erou action, ci pentru că orice film cu masculi de 50+ care se vrea cool trebuie musai să-l aibă pe generic). Nimic nu se leagă, totul are un aspect amatoricesc de serie Z şi nu izbuteşti să te implici nicio clipă (nu ajută nici faptul că toţi protagoniştii par conştienţi că se află într-o mare caterincă). The Expendables e, practic, o explozie gigantică, un Armagedon de muşchi, gloanţe, sânge, tatuaje şi ţigări.
Există şi mult umor involuntar, dar nu suficient de spumos ca să se califice pelicula drept "plăcere vinovată". Finalmente, e o afacere căznită, de-a dreptul patetică, după chipul şi asemănarea lui Stallone, care e un tablou vivant al tehnicilor de rejuvenare mai vechi şi mai noi - fillerele, lifting, Botox (graţie căruia sprâncenele îi sunt arcuite în două semne de întrebare neclintite; da' chiar aşa, de ce, Sly?) -, într-o tentativă ridicolă de a părea încă fresh şi relevant. Mulţi au râs de Jean Claude Van Damme atunci când a refuzat să joace pe motiv că rolul său e "prea subţire". Dar cine râde la urmă, râde mai bine...