Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Gînduri ale participanţilor (VII) - Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


,

august 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În perioada 10-24 iulie 2011, la Ipoteşti s-a desfăşurat cea de-a III-a ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban", organizată de Institutul Cultural Român, prin ICR New York, în parteneriat cu Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" al Teatrului Naţional "I.L. Caragiale" Bucureşti şi Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii "Mihai Eminescu" (gazda Atelierelor). Iniţiat în 2007 de Corina Şuteu, directorul ICR New York, proiectul este conceput ca un laborator interdisciplinar de creaţie în jurul personalităţii artistice a regizorului Andrei Şerban, reunind actori, regizori, scriitori şi artişti vizuali. La atelierele-rezidenţă ale ediţiei din 2011 a fost invitat artistul vizual Mircea Cantor.

În textele de mai jos şi în cele ce vor urma, participanţi la cele trei sesiuni de ateliere din acest an (primele două sesiuni de câte 4 zile, cu câte 25 de participanţi, a treia de 5 zile, cu 31 de participanţi) îşi povestesc experienţele personale din timpul şi de după această ediţie a Academiei Itinerante "Andrei Şerban". Din emoţia cu care vorbesc despre experienţa lor de lucru cu regizorul, despre exerciţiile de mişcare sau de improvizaţie, despre teme extrase din lecturile ce au avut loc, despre locurile descoperite sau despre prilejuri personale de emoţie, deschidere şi rezonanţă cu ceilalţi colegi, se va contura aici, pe LiterNet, o imagine fatalmente incompletă şi fragmentată a ceea ce a fost la Ipoteşti. O imagine incompletă, dar care sperăm să nască dorinţa de a descoperi ceea ce e dincolo de cuvinte, ceea ce nu se poate povesti, ci doar experimenta. (Redacţia LiterNet)


Să fii altfel decât eşti tu
(Irina Ungureanu)


Cele cinci zile petrecute la Ipoteşti au fost pentru mine un fel de reamintire a unui lucru atât de simplu încât este primul care se face uitat atunci când începi să practici "meseria": acel motiv COMUN, nu particular, îndrăznesc să spun "universal", pentru care fiecare actor a ales acest drum. Cred că măcar la un moment dat, poate foarte la început, cu toţii am răspuns la întrebarea "de ce vrei să fii actor?" cu fraza "pentru că vreau să pot fi şi altcineva". Naivitatea acestui răspuns nu îi diminuează însă enormul adevăr şi intuiţie pe care le poartă. Şi totuşi, pe parcurs ce învăţăm "tehnica" învăţăm şi procesul "eficientizării" muncii noastre, şi prima etapă a acestei tentaţii este comoditatea de "a şti" şi de a fi acelaşi tot timpul. Ca actor, imediat ce apare presiunea (regizorului, premierei, reuşitei mai anevoioase) apelezi la ceea ce îţi este uşor, la ceea ce cunoşti şi ŞTII deja că funcţionează. Paradoxal, încetezi chiar să mai încerci să fii altcineva. E puţin riscant.

Primele cuvinte pe care eu le-am reţinut de la Ipoteşti au fost "încercaţi, numai pentru cinci zile, să fiţi altfel decât sunteţi voi". Cuvinte extrem de uşor de auzit şi cam greu de făcut. E foarte alarmant să descoperi cât de greu. Pentru mine au fost cinci zile lungi, nu neapărat frumoase, fiindcă au fost cinci zile de luptă în care am descoperit mai mulţi duşmani în mine însămi decât aliaţi am construit eu de la spectacol la spectacol. Aceşti "aliaţi" sunt în mare parte mecanismele de apărare ale fiecăruia dintre noi, care omoară fragilitatea şi farmecul acelui necunoscut în care un actor trebuie să plonjeze când intră pe scenă - necunoscutul din tine însuţi. Nu cred că am reuşit acolo să fiu altfel decât sunt eu, însă abia acum simt că ştiu mult mai puţin şi că necunoscutul din mine creşte. Iar pentru un actor, ca şi pentru orice om, aceasta este o comoară inestimabilă. A, şi încă ceva, foarte important: simt un interes real pentru colegii mei, pe care îi ştiam chiar dacă pe unii i-am văzut pentru prima dată la Ipoteşti (proastă vorbă asta, a "şti pe cineva"), mă interesează enorm Eminescu, Zeami, Grotowski, Sarah Bernhardt şi Eleonora Duse, mănăstirea Vorona şi rutina zilnică a măicuţelor (care nu prezenta altfel nici un fel de atracţie pentru mine), mă interesează şi sunetele pe care nu le înţeleg şi ritmurile pe care le cunosc, şi fiecare lucru mic din jur de care am uitat să mă mir. Ipoteşti a fost, fără îndoială, o întâlnire. Nu vreau să ştiu cu ce.

Crâmpeie
(Simona Popescu)


M-am gîndit şi m-am răzgîndit pînă acum de zeci de ori, dacă să scriu despre cum a fost la Ipoteşti cu Andrei Şerban... încă nu sînt hotărîtă dacă s-o fac sau nu. Cînd o să termin de scris, o să aleg dacă vreau să trimit mai departe gîndurile mele. Deocamdată aleg să continuu exerciţiul propus de domnul Andrei Şerban, care te îndemna să-ţi dai şansa să fii altfel decît eşti tot timpul. Mi se pare foarte greu! Să te autodeconstruieşti [nu sînt sigură că există cuvîntul ăsta, însă pare a exprima destul de bine ce am încercat eu să fac], de bună voie şi nesilit de nimeni, mi se pare o provocare, căreia dacă îi răspunzi, poate ai şansa unui nou început. Unui nou început, tu cu tine... poate faci din nou cunoştinţă cu tine... o întîlnire cu sufletul tău. Şi tocmai pentru că mi se pare atît de greu, am ales s-o fac. Ca să înfrîng ceva din mine. Pe mine...? Clişeul care am devenit eu pentru mine...? Nu ştiu... Şi cum eu, de obicei, nu mă exprim, pentru că sînt plină de întrebări şi mă contrazic mult şi pînă mă împac cu mine, gîndurile zboară, de data asta am ales să mă exprim. Atît cît am putut... şi am fost uimită să văd cît de uşor poate fi, atunci cînd o faci cu sens. Şi cu măsură. Cînd chiar ai ceva de spus. Şi am observat cum în urma acestui exerciţiu, toate păreau mai uşoare. Să renunţi la tine, la cum eşti tu de obicei, la ego-ul tău... se poate... e groaznic de greu la început, dar se poate. Am aflat că se poate. Şi e bine... e răcoritor. Te face să te întîlneşti cu natura, "de-adevăratelea". Asta e doar unul din lucrurile pe care le-am învăţat de la Andrei Şerban... În livada lui Eminescu am învăţat asta. Şi am mai învăţat despre Eminescu "omul". L-am găsit în mine. Şi... şi... şi... Şi din nou observ cît de greu mi-a fost să dau drumul acestor rînduri, iar acum cît de greu îmi este să mă opresc. Şi m-am hotărît. O să le las să plece. Să se plimbe şi pe la alţii... Şi îi salut pe toţi de-acolo, din livadă! Şi nu spun "mulţumesc!". Nimănui...




 Toate articolele despre Academia itinerantă Andrei Şerban, Ipoteşti, 2011


0 comentarii

Spacer Spacer