Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film românesc de la New York, 2011

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Privind înapoi. Liviu Ciulei de aproape.


decembrie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Către începutul filmului Erupţia (1957) suntem pe neaşteptate atraşi într-un plan-detaliu. Mâna unui bărbat apucă strâns rochia unei femei grăbite aşa cum un copil mic se ţine de îmbrăcămintea unui părinte, un gest plin de inocenţă şi intenţie. Dacă ar trebui să capturez într-un tablou moştenirea lăsată nouă de Liviu Ciulei, aş folosi această imagine pentru a descrie relaţia acestui om cu Arta. Este un gest intim, familiar, intens şi pur, un gest de iubire şi de sprijin.
Scena din film este una dureroasă însă. O pereche de tineri se desparte, femeia îşi ia copilaşul şi pleacă, lăsând în urmă o gospodărie, un soţ şi tată, pentru că orăşelul petrolifer se dezintegrează în umbra crescândă a sondelor moarte. Bărbatul rămâne în oraş, încăpăţânat în ideea lui fixă că într-o bună zi, cât de curând, ţiţeiul va fi găsit sub pământul la fel de îndărătnic, şi va fi pompat în inima muribundă a acestei comunităţi dezmembrate. Fluxul-refluxul devine leitmotivul filmului Erupţia. Este un film despre ecologia relaţiilor umane proiectat pe fundalul unui peisaj de sonde petroliere, substraturi de noroi şi teste de laborator. Căutarea de ţiţei devine căutarea de sine. Aşa cum ultima sondă, care încă mai funcţionează, forează continuu zilnic, încet-încet coborând mai în adâncime, tot astfel, personajele se cufundă şi mai adânc în sinea lor şi în cheagul relaţiilor lor întrepătrunse.

La ediţia a şasea a festivalului de film românesc găzduită de The Film Society of Lincoln Center din New York, a fost prezentată Retrospectiva Liviu Ciulei pe data de 2 decembrie 2011: Erupţia (1957), Valurile Dunării (1959) şi Pădurea spînzuraţilor (1964).

L-am cunoscut pe domnul Liviu Ciulei în mai 1994 la New York. Aveam 18 ani şi eram proaspătă emigrantă în America. Studiam actoria şi am simţit nevoia să îl contactez ca să îi cer sfatul, convinsă fiind că menirea mea este să fiu actor. Numele dumnealui era în planul fantasticului pentru un învăţăcel. Crescusem într-o lume artistică în România, iar numele Ciulei avea o aură mitică pentru mine. Vizitele din apartamentul dânsului din Washington Square Park aveau să devină un ritual familiar de-a lungul anilor. Domnul Ciulei şi soţia dânsului, doamna Helga Ciulei, m-au luat de suflet într-un fel după ce i-am cunoscut. Mergeam ca la biserică la repetiţiile dânsului de la Tisch School of the Arts unde era regizor şi profesor la departamentul de teatru. Era de o bunătate nepământească faţă de cei interesaţi de munca dânsului care tocmai sosiseră pe corabia actoriei şi regiei. Nici o şcoală din lume nu poate transmite învăţătura căpătată prin observaţie şi ascultare în preajma unui maestru al artei.
Am fost de două ori norocoasă pentru că am avut şansa să observ în paralel un alt maestru al teatrului cu rădăcini româneşti, Andrei Şerban, care este profesor la Universitatea Columbia din New York încă din începutul anilor '90.
Ciulei şi Şerban au devenit astfel pilonii învăţăturii mele. Observam două stiluri de teatru diferite şi chiar diametral opuse câteodată, însă la fel de pătrunzătoare pentru o ucenică în acest mediu, unde totul este mereu în flux. După cursurile mele de la şcoala de dramă, îmi petreceam după-amiezile şi serile făcând naveta dintr-un capăt într-altul al New Yorkului, între repetiţiile lui Ciulei de la Universitatea NYU şi repetiţiile lui Şerban de la Universitatea Columbia. Tăceam chitic în întunericul sălilor de repetiţii ca la o partidă de şah, aveam toate antenele scoase ca să le fur secretele meşteşugului şi eram în al nouălea cer.

Odată cu moartea lui Liviu Ciulei, am realizat că nu avem nici o idee despre ceea ce am pierdut. Relaţia mea cu domnul Liviu a fost personală nu profesională. Numai cei care au lucrat cu dânsul în teatru în America pot descrie cel mai bine influenţa enormă pe care a avut-o asupra vieţilor lor artistice. Însă când filmele sale au fost readuse în prim-plan la festivalul românesc din această săptămână, am fost foarte emoţionată de fericire, dar şi tare mâhnită. Domnul Liviu a fost şi actor. În România a jucat în producţii de teatru care aveau o aura de legendă pentru generaţia mea. De asemenea a jucat în două din filmele sale, Pădurea spînzuraţilor şi Valurile Dunării. În această seară, când Liviu Ciulei, actorul, a apărut pe marele ecran la cinematograful Walter Reade, am fost pironită în scaun de prezenţa sa magnetizantă. Avea ochii unui copil, mari şi plini de viaţă, privirea pătrunzătoare şi înţeleaptă, un aplomb impecabil. Mi-au dat lacrimile pentru că acolo, pe ecran, era omul pe care l-am cunoscut bine aici, în viaţă. Deşi păşise într-a treia vârstă cănd l-am întâlnit la New York, domnul Liviu avea spiritul unui copil, zumzăia de energie şi era etern îndrăgostit de artă.

În Pădurea spînzuraţilor, Ciulei regizează şi joacă. Filmul este o capodoperă premiată la festivalul internaţional de la Cannes pentru cea mai bună regie în 1965. Joacă rolul secundar al unui căpitan din primul război mondial care este chinuit de dorinţa dezertării, dar pe care nu reuşeşte să o îndeplinească. Rolul titular este jucat cu măiestrie de unul dintre cei mai mari actori pe care România i-a dat vreodată, Victor Rebengiuc. Filmul este un poem în imagini, o odă iubirii şi vieţii în mijlocul morţii şi prăpădului. Secvenţele au loc pe front, în tranşee şi în bătaia focului, dar spiritul lor este în ceruri şi în plexul solar. Ciulei reuşeşte să găsească ordinea şi armonia lucrurilor chiar şi în haosul activităţilor umane precum războiul şi retrasarea graniţelor. Cu răbdare şi meticulozitate, el urmăreşte îndeaproape povestea personală, umană, atunci când aduce în gros-plan două mâini împreunate, sau nişte frunze chircite pe o creangă, sau un ştreang care atârnă pe fundalul unui cer nepăsător. Asemenea detalii văzute prin ochiul camerei de filmat pârjolesc retina şi impun o nouă privire asupra lucrurilor, o explorare purificată a imediatului.

După ce stăteam ore întregi să observ repetiţiile de la Tisch School of the Arts, domnul Liviu şi doamna Helga mă invitau deseori la cină. De multe ori mergeam la restaurantul ucrainean, Kiev, nu departe de sala de repetiţii, pe Second Avenue în East Village (la New York avem sate în metropolă). Domnul Liviu era autoritar când eram gata să facem comanda. "Anca, îţi spun eu ce să mănânci aici, blinii cu brânză de capră sunt nemaipomeniţi!". Acceptam fără replică, doar eram o studentă flămândă! După un ospăţ imperial, o porneam pe jos cu toţii înspre satul din vestul metropolei, Greenwich Village, unde dânşii locuiau. "Anca, trebuie să vii sus la o ţuică!" Mă duceam şi, în apartamentul 3CN cu vedere spre parc, stăteam la o şuetă despre ştirile zilei, despre mersul repetiţiilor cu studenţii dumnealui şi despre o Românie îndepărtată, undeva acolo, în planul de ansamblu al filmului vieţii.

În Valurile Dunării, Ciulei regizează şi joacă din nou. De data aceasta, el explorează rolul unui timonier, foarte iscusit dar plin de toane, ale cărui replici sunt poate printre cele mai isteţe şi piperate cuvinte vreodată rostite în istoria filmului românesc. O temă familiară, războiul; de data aceasta, al doilea mondial. Încă o dată, Ciulei aduce în prim-plan fiinţa umană. Aceasta este misiunea lui de regizor. Micile amănunte ale vieţii cotidiene suprapuse pe fundalul inconştienţei naţiunilor prinse într-o nouă nebunie. O pereche de tineri căsătoriţi pluteşte în derivă pe şlepul-casă care se poticneşte cu viteza melcului pe o Dunăre minată în lung şi-n lat. Idila fluvială este pusă la încercare de prezenţa unui nou lucrător pe punte care are o armă politică. Dar regizorul Liviu Ciulei nu este interesat de politica zilei. El rămâne loial experienţei umane pe care o focalizează în gros-plan. În planul de ansamblu, România anilor '40 se zbate precum nava protagonistă între două regimuri la fel de odioase. Acest cadru larg nu face decât să propulseze îndrăzneala spiritului uman prins în ghearele istoriei. Ciulei transcende istoria pentru că ştie prea bine cum se repetă de veacuri. Dar experienţa umană este unică. Erupţia se intercalează aici. Iubirea pierdută şi iubirea regăsită par nişte clişee mucegăite, dar nu este deloc aşa când ochiul camerei de filmat penetrează epiteliul. Experienţa umană, deşi este universală, nu se repetă precum regimurile, sistemele, războaiele şi păcile, şi nu este scrisă în manuale, ci în poeme, în muzică, în artă, unde coordonatele se întâlnesc deasupra, nu în glod.

În martie 2010 l-am revăzut pe domnul Liviu la dânsul acasă la Bucureşti. Eram în drum spre Statele Unite, după o rară şi foarte scurtă vizită în ţara care m-a născut şi m-a crescut. Nu ne văzusem de la New York, de la începutul noului mileniu. Am depănat amintiri din Oraşul care nu doarme niciodată. Era fericit că s-a întors în România. Casa dânsului din vecinătatea Teatrului Naţional era moştenirea din partea familiei sale care i-a fost restituită după Revoluţie. Îmi amintesc cum la începutul anilor '90 la New York, domnul Ciulei trecea cu stoicism prin procesul de recuperare a rădăcinilor româneşti, o viaţă spulberată de regimul comunist era încet-încet reclădită. Dorea să se reîntoarcă acasă la bătrâneţe. Exilul începuse să se sfârşească.

Cu mai puţin de două luni în urmă, cred că pe 15 octombrie, am telefonat la München unde domnul Liviu stătea din vară. Îl lăsa sănătatea, intra-ieşea din spital. Simţul umorului era intact, dar cu simţul realităţii care îl caracteriza, ştia că prognoza medicilor nu era bună. Era bucuros ca un copil că toate filmele sale româneşti aveau să fie prezentate americanilor la New York în decembrie. "Nu mai ţin bine minte primul film" îmi spune, referindu-se la filmul de debut din 1957, Erupţia. "Nu ştiu dacă mai este relevant astăzi" continuă. I-am spus că mă voi duce la festival să le văd pe toate şi că îi voi trimite reacţiile din presa locală. "Îmbrăţişări" a răsunat pe linia telefonică de peste ocean. A fost ultima oară când am auzit vocea domnului Liviu. Pe data de 25 octombrie 2011 a decedat la vârsta de 88 de ani la München.

Am văzut Erupţia pentru prima oară astăzi. Prima imagine a filmului este un plan-detaliu al unei bătrâne sonde care se osteneşte şi forează să scoată ţiţeiul ascuns la mare adâncime. Cadrul se deschide şi vedem silueta unei maşinării de fier care pulsează ca o inimă răbdătoare. Imaginea alb-negru a peliculei amplifică trepidaţiile. Sunt mută în faţa experienţei umane care este dezvăluită în cele două ore de film. Nu mai am cuvinte sau gânduri, simt doar cum emoţia pulsează în vene. Acum realizez pe cine am pierdut. Liviu Ciulei este alături de Orson Welles, Alfred Hitchcock, Ingmar Bergman.

Sfătuiesc din inimă noile generaţii de actori şi regizori să meargă să vadă moştenirea lăsată de Liviu Ciulei. Pentru standardele false contemporane pare puţin, numai trei filme, dar sunt nepreţuite. Nu putem evolua ca artişti dacă nu învăţăm din tradiţia care ne-a fost dăruită cu generozitate şi iubire. Trebuie mereu să fim nemulţumiţi de succesele uşoare şi conştienţi de zborurile icarice din lumea artei. Trebuie să învăţăm de la aceşti meşteri ai sufletului, să ştim lecţia pe de rost, şi apoi să o transformăm.

Da, Erupţia este relevantă astăzi, atât de relevantă încât trebuie să privim înapoi, înlăuntrul nostru, şi să începem să forăm din nou.
Vă mulţumesc din suflet, domnule Liviu!

(Anca Şuiu, New York, 2 decembrie 2011)



 Toate articolele despre Festivalul de film românesc de la New York, 2011
 Toate articolele despre Portret Liviu Ciulei


0 comentarii

Spacer Spacer