Poate aţi apucat să vedeţi Rosetta când a fost proiectat cu mulţi ani în urmă într-un festival, sau măcar în circuitul comercial obişnuit al cinematografelor L'enfant şi Le Silence de Lorna. Filmele fraţilor belgieni Dardenne te iau parcă mereu pe nepregătite. "Felii de viaţă", lungi, fără muzică, cu poveşti care vorbesc acut despre criza cuplului şi a societăţii de azi.
De data aceasta ei ne propun o poveste fără multe explicaţii, deseori fără muzică (şi absenţa face bine, căci e mult mai realist aşa), cu cadre-racord surprinzătoare, care contrazic discursul narativ de dinainte sau uimesc prin simplitate, peste care coboară grav, când şi când, ca un leit motiv simfonic picături de un Adagio de Beethoven.
Nu ştii cine este Cyril, băieţelul ăsta micuţ, blond, încercănat. E la şcoală? E la casa de corecţie? E la casa de copii? Căci e mereu supravegheat, urmărit, "dresat". Şi el ca o sălbăticiune mare parte din film, care vrea să fugă acasă, în pădure. Mereu botos, îngândurat, concentrat, întors spre sine. Foarte bun tânăr actor acest Thomas Doret. Cineaştii au spus la conferinţa de presă că au repetat o lună şi jumătate cu el, alături de ceilalţi adulţi, iar asta se vede, căci totul curge, nu e nimic fals aici. Emoţionant cum respiră, cum gâfâie - de efortul fugii sau pur şi simplu de nerăbdarea de a-şi vedea tatăl absent.
Şi drama personajului creşte lent, pe măsură ce imaginile se derulează în timp real, mai strâns sau cu ceva burţi. Spatele personajului - ca la Mungiu - e iar mult mai interesant decât o filmare din faţă. El privind o cameră goală şi un perete pe care se văd urme de tablouri, ca şi un anunţ scris de mâna tatălui iresponsabil...
Elipse interesante. Nu ţi se arată birocraţia, discuţiile cu ea, cu conducerea şcolii. Pur şi simplu, brusc, în următorul cadru îl vezi căutând prin cartier şi înţelegi că femeia a acceptat să îi fie mamă adoptivă de week-end.
Filmul adună o tristeţe şi o tensiune aparte, o neputinţă, mai ales că puştiul nu are nicio reacţie de revoltă mare parte din timp.
Bicicleta pentru care se tot luptă e doar un pretext, o metaforă a libertăţii pierdute şi recâştigate, căci, în fond, povestea este una de dragoste, de "domesticire", de învăţare să accepţi apropierea şi tandreţea, grija celuilalt pentru tine, acceptarea şi dăruirea dragostei (şi nu, nu e nimic erotic), de maturizare, cu pierderea candorii - şi aşa terfelite până atunci. Sigur că te gândeşti la filme clasice (vezi neorealistul Ladri di biciclette în care obiectul furat valora cât toată viaţa.
Ispitirea răului şi momentul de delincvenţă, cu o foarte oficială scenă de mediere, are rostul său, pentru ca finalul să cântărească astfel mai greu. Violenţa naşte mereu violenţă, se ştie, însă depinde să decizi ce alegi. Creştineşte, dacă nu shakesperian de-a dreptul - "Să stai?" "Să dormi?".
Foarte interesant e că sunt filmări neutre, fără repere clare, locaţii turistice care să atragă atenţia, de aceea te concentrezi şi mai bine numai pe replică, pe personaj. A doua şansă vine la timp pentru un viitor normal. Şi e frumos că ficţiunea se desparte aici de realitate, căci în viaţă nu mulţi primesc acest cadou.