Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Bien-aimés, Les

Scurtcircuitarea unor relaţii - Les bien-aimés


Film Menu, iunie 2012
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În cel mai recent film al său, Les bien-aimés, regizorul Christophe Honoré revine la formula de musical, pe care a încercat-o şi în Les Chansons d'amour (2007). Această formulă se împleteşte cu povestea melodramatică şi dă naştere unor momente valabile, care salvează deseori glazura nostalgico-lamentabilă.

Debutul filmului aminteşte cromatic de Les demoiselles de Rochefort (1967, regie Jacques Demy), prin accentele de culori tip "bomboană-fondantă". Filmul începe cu povestea Madeleinei, ca apoi să intervină ca narator fiica acesteia, Vera. Structura filmului e un plus, şi nu mă refer la faptul că Honoré intercalează spaţii temporale diferite sau oraşe diferite. Mă refer la faptul că povestea curge de la un personaj la altul: abia când te prinde unghiul de vedere al uneia dintre femei şi te ataşezi mai mult de ceea ce i se întâmplă respectivei, povestea coteşte spre cealaltă şi importanţa poveştii celei din urmă creşte. Astfel, pasaje de poveste capătă lejeritate, iar spectatorul are senzaţia că e luat prin surprindere şi nu mai ştie la ce să se aştepte. Madeleine (Catherine Deneuve) şi Vera (Chiara Mastroianni) sunt personajele care ne ghidează prin poveste. Aceste personaje sunt bântuite de iubiri imposibile, temă care, din păcate, e tratată cu destulă gravitate şi nostalgie, cel puţin spre sfârşitul filmului, când povestea Verei devine primordială. Atunci când plusezi pe tema dragostei imposibile cu nostalgie, sinucideri, personaje cu obsesii, care aleargă după fantome, iar formula de musical o foloseşti în acele momente doar ca să întăreşti senzaţia de confuzie şi pustietate a fiinţei, tinzi să pici în dramă cu accente de snobism. Iar personajele tind să pară, din punct de vedere emoţional, nişte adolescenţi care încă n-au trecut de primele depresii din dragoste. Or, genul ăsta de emoţie nu e un pic overrated?

La fel ca în Les chansons d'amour, regizorul adaugă şi puţină moarte, şi puţin ménage à trois. Acolo moartea era doar un pretext pentru a lăsa personajele să trăiască o confuzie dulce, să le facă să-şi regândească viaţa. Aici, moartea e doar o scurt-circuitare a unor relaţii care ar fi putut funcţiona la nesfârşit, la fel de disfuncţional, şi un motiv pentru ca cei lăsaţi în urmă să-şi piardă definitiv echilibrul. Acolo, ménage à trois-ul avea farmec tocmai pentru că nu se insista pe partea sexuală, ci pe latura afectivă, era o căutare blândă şi foarte naturală. Aici, ménage à trois-ul vine de nicăieri: pare doar o gratuitate sexuală. Atracţia dintre o fiinţă heterosexuală şi una homosexuală o foloseşte aici doar pentru cât de interesant sună şi pentru cât de imposibilă devine astfel relaţia dintre Vera (heterosexuală) şi Handerson (homosexual). Ambiguitatea e ceva care se bifează, fără ca filmul să trateze mai adânc şi fără măcar să încerce să chestioneze anumite idei preconcepute (cum pare s-o facă în "Les chansons d'amour", prin relaţia dintre cei doi bărbaţi - un heterosexual căruia abia i-a murit iubita încearcă dragostea cu un homosexual abia venit în viaţa lui, fără atâtea reţineri inutile, fără să fugă de o atracţie nouă, doar ca să se întoarcă la ea mai târziu).
    
Muzica pe care Alex Beaupain a compus-o e mai puţin catchy ca cea din Les chansons d'amour. Totuşi, muzica pe relaţiile Madeleine-Vera, Madeleine-Jaromil sau Vera-Handerson dau naştere unor momente bune: cântecele în tandem, reprezentând discuţiile lor, au umor, au ludic. Un moment bun, care reprezintă mitul spontaneităţii în musical, este momentul în care Vera se află la concert, într-un pub. Muzica este diegetică şi dă naştere unui număr de dans în care Vera este starul, iar ceilalţi reacţionează şi participă. E cu atât mai bun, cu cât, deşi lumina reflectorului o urmăreşte reacţia ei confuză pe alocuri, contopită cu reacţia publicului prezent în pub, dă impresia că s-ar putea întâmpla oricând şi oricui aşa ceva, atunci când începe să danseze de unul singur la un concert. Dă impresia că ar putea la fel de bine să fie coregrafie, pe cât ar putea să nu fie. 

Regizorul fragmentează deseori corpul personajelor sale, de la jocuri de picioare, la gros-plan-uri, degete, genunchi goi, poate pentru a spori aerul de senzualitate kinky pe care relaţiile dintre personaje îl au. Filmul câştigă mult prin momentele relaţiei Madeleine-Jaromil, chiar şi când aceştia îmbătrânesc, dar mai ales atunci când sunt tineri. Ludivine Sagnier e jucăuşă, ageră - un personaj prins în jocul unei iubiri imposibile, şi totuşi deschis la ce va să vină, spre deosebire de fiica sa, Vera, care devine o fantomă prinsă într-o iubire imposibilă. Chiara Mastroianni îi dă Verei un aer gingaş însă.

E de notat faptul că îl prinde pe Honoré această formulă de musical şi ar fi păcat să n-o mai încerce, poate pe o poveste mai lejeră şi mai ludică de-atât.




 Toate articolele despre Bien-aimés, Les


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Alexandra Voicu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer