Să începem cu "testosteronismul" abstract. Felul în care îl foloseşte Refn aici pe actorul Ryan Gosling (care a jucat şi rolul principal din Drive) rezultă în manechinizarea totală a unui arhetip strong & silent, deja abstractizat masiv de înaintaşi ca Jean-Pierre Melville, Sergio Leone, John Woo ş.a. Dintre tentativele diverşilor comentatori de a descrie stilul în care somnambulează Gosling în acest film, eticheta "zombie-chic", aplicată de criticul thailandez Kong Rithdee, se distinge prin concizie, deşi propunerea mai laborioasă a bloggerului român Cinesseur - care vorbeşte despre "criogenizarea" lui Gosling "într-un soi de magnetism narcisiac" - merită, la rîndul ei, o menţiune. Twist-ul e că această Marlene Dietrich a masculinităţii strong & silent nu se descurcă prea bine în luptă (pasivitatea sa mergînd pînă la sugestii de impotenţă inclusiv sexuală). O recunoaşte (ba chiar cu plăcere) însăşi mama personajului (o Kristin Scott Thomas americanizat-vulgarizată), care-i mai şi aminteşte, de faţă cu altcineva, că penisul său e mai mic decît era al defunctului său frate; ceea ce n-o împiedică, imediat după ce aterizează la Bangkok, să-i aplice o îmbrăţişare la nivelul brîului, filmată dintr-un unghi (şi într-o lumină de bordel) care "mamutizează" instantaneu conotaţiile incestuoase.
Moartea celuilalt fiu se produce în primele secvenţe ale filmului: un neo-colonialist deraiat total de cîntecul de sirenă al Sin City-ului asiatic, el îşi găseşte moartea căutînd depravare în noaptea de neon. Vrînd să ajungă la cine a fost în spatele morţii sale, mama - care e şi şefa celor doi fraţi, sala lor de box thailandez nefiind decît o faţadă pentru afacerile cu droguri ale familiei - îi declară război unui poliţist-judecător-călău mistic (Vitaya Pansringarm); dacă Bangkok-ul este (aşa cum scrie Kong Rithdee) o "cameră de tortură al cărei carburant e karma", acest personaj se află în posesia cheii. Bîntuit de vedenii în care i se taie mîinile (adică e castrat), personajul lui Gosling este cantitate neglijabilă în ciocnirea dintre aceste două teribile personificări ale unor concepte psihanalitice: de-o parte "legea tatălui", iar, de partea cealaltă, legătura (făcută mai întîi de către psihanalista Julia Kristeva şi aplicată mai întîi pe filme de către teoreticiana Barbara Creed) dintre "matern" şi "abject". Ciocnirea asta împinge filmul spre statutul de psihodramă (adică înscenare terapeutică) şi poziţionează Bangkok-ul său plin de clişee (dar purjat de vino-ncoace turistic) ca decor expresionist. Şi ce decor - de la pereţii, de culoarea viscerelor, ai culoarelor pe care bîntuie Gosling, pînă la un nightclub cu animatoare comandate parcă de la un muzeu al figurilor de ceară, împodobite cu multe fundiţe şi aranjate în linie dreaptă în faţa unei fotografii înrămate reprezentînd o statuie a lui David. Extrăgînd cu delicateţe un ac din cocul uneia dintre animatoare, poliţistul-judecător-călău mistic se apucă să tortureze un alt neo-colonialist depravat; operă continuată cu ajutorul unui cuţitaş extras, la fel de artistic, din fructăria aranjată pe un platou. Aceasta este cea mai agresivă dintr-o serie de incursiuni în gore, mai mult sau mai puţin muzeificate de modul extrem de simandicos în care Refn îşi compune cadrele, şi tranchilizate suplimentar de faptul că, între ele, torţionarul thailandez tinde să se recreeze cîntînd la karaoke.
Pe genericul de final, bad boy-ul danez îi mulţumeşte senzaţionalisto-misticului franco-argentinian Gaspar Noé şi se înclină încă şi mai adînc în faţa şamanului franco-chilian Alejandro Jodorowksy. Ca şi filmele acestora, Only God Forgives trage spre transcendenţă: montajul tot creează false (în sensul de fizic-imposibile) contacte vizuale între personaje aflate în spaţii separate, iar finalul aduce împlinirea unei premoniţii macabre, care pentru personajul lui Gosling e însă şi o ieşire la lumină, din temniţa sa psihică. Repertoriul de efecte al lui Refn o fi el derivat, la un nivel superficial-epigonic, din ale altor maeştri (cei menţionaţi pînă aici, plus Lynch, Takeshi Kitano ş.a.), iar fuziunea lui căutat infernală de artă "înaltă" şi pulp de joasă speţă le-o fi sunat ea a gol multora dintre criticii prezenţi astă-primăvară la Cannes, dar Only God Forgives are (măcar unele dintre) datele unui film în jurul căruia se pot forma secte.