Nu ne cunoaștem personal, dar eu vă știu de-o viață: viața mea de spectator de teatru.
Nu vă știam numele pe vremea când v-am văzut pentru prima dată, interpretînd dansul fetei înecate din Troienele lui Andrei Șerban, la Teatrul Național din București. Eram la primele mele spectacole importante și căutam în caietul-program actorii care mă izbeau cu interpretarea lor și îi notam în agendă, spre reamintire. Aveam senzația că doar astfel îi fixez în prezentul meu de atunci și îi fac să îmi rămână în memorie. Mă înșelam, și astăzi, deși agenda pe care mi-am notat numele descoperit imediat după spectacol s-a rătăcit de mult, dansul-alunecare lent-unduită pe panta din centrul scenei îmi e proaspăt în minte și în inimă și, doar gândindu-mă la el, mi se umple pieptul de fluturi.
V-am descoperit apoi o altă față, cea de regizoare, în Jocul de-a măcelul de Eugen Ionescu. Îmi amintesc unghiul din care priveam scena de la Bulandra atunci când am văzut spectacolul și îmi amintesc puternicul impact emoțional pe care l-a avut asupra tânărului care eram în anul 1993. Îl iubeam pe Ionescu, îl citisem cu lăcomie, îl recitisem și îl mărunțisem în mintea mea, dar nu mi-l imaginasem atât de visceral cât mi-a fost dat să îl văd atunci.
Câțiva ani mai târziu am descoperit că în dumneavoastră mai există încă o față, cea de manager de teatru. Am văzut învierea Teatrului din Constanța și m-am mirat de puterea pe care o aveți de a o lua mereu de la capăt, de a vă reinventa, de a lua o instituție de la un nivel aproape de avarie și de a-o ridica la un nivel care părea la început improbabil sau chiar imposibil de atins. Mie mi se pare că oamenii care clădesc instituții sunt cei care, chiar dacă sunt poate mai puțin vizibili decât ar trebui, țin în viață din punct de vedere cultural această țară, construiesc scheletul pe care se pot sprijini proiecte valoroase care să se lege între ele pentru a da apoi șansa unor proiecte extraordinare. E nevoie de răbdare, e nevoie de gândire pe termen lung, e nevoie de curaj și de implicare, de rezistență fizică și psihică, dar și de capacitatea de a inspira o echipă și de a o muta dintr-o comoditate a rutinei într-o neliniște a căutării. E nevoie de ceva nebunie și ceva credință în utopie. Pentru că acest fel de oameni sînt rari, îi apreciez enorm pe cei care reușesc să parcurgă tot acest drum al construirii și mă înclin în fața celor pe care le-ați făcut în trecut și a celor pe care le faceți acum, ca directoare la Opera Națională Română din Iași, ridicând această instituție la un nivel care mă obligă să mă urc în tren din timp în timp, ca să vin să caut și să găsesc emoție.
Și pentru că am pomenit de Opera Națională Română din Iași, ajung la Lucia, cea care m-a făcut să vă scriu.
Recentul spectacol cu Lucia di Lammermoor, montat de Andrei Șerban, a fost unul din cele mai frumoase spectacole la care am luat parte vreodată. E cu adevărat un spectacol, are complexitate, e perfect în multe direcții, nici un detaliu nu e lăsat în voia întâmplării sau situat sub ștacheta celorlalte, chiar dacă există lucruri care ies clar în evidență și rămân puternice și la mult timp după vizionare.
Am fost în sală la una dintre repetițiile cu public, așa că nu știu să vorbesc decât despre una din distribuții, dar cea pe care am văzut-o eu are o Lucie absolut superbă ca actriță și ca plasticitate a chipului și a corpului și ca pasiune. O știam deja pe Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată din Cassandra, din Troienele montate în 2012, atunci cînd l-ați invitat pentru prima oară la Opera din Iași pe Andrei Șerban; și acolo ieșea în evidență prin aceleași calități, dar să îi văd chipul transfigurat de nebunia în care i se cufundă personajul de la câțiva metri a fost o experiență extraordinară, dar și bântuitoare. Cred că pentru ea și pentru colegii ei, întâlnirea pe care le-ați prilejuit-o cu Andrei Șerban a fost un eveniment care le-a schimbat viața. Știu cum lucrează Andrei Șerban cu actorii, am avut ocazia să asist la câteva repetiții în felurite teatre, cu felurite echipe de actori, și chiar să lucrez nemijlocit sub conducerea sa la Academia Itinerantă Andrei Șerban și cred că după o astfel de întâlnire ți se schimbă reperele, înțelegi altfel prezența ta pe scenă, înțelegi altfel sensul gesturilor pe care le faci. Și chiar dacă poate nici un alt regizor nu va mai știi să îi conducă așa cum a făcut-o Andrei Șerban, deja ștacheta lor interioară s-a mutat probabil mult mai sus și asta se va vedea în toate rolurile viitoare.
Nu am termen de comparație, așa că nu îmi pot imagina cum ar putea arăta un alt spectacol cu Lucia, dar mă îndoiesc că vreun altul ar putea să mă miște și să mă facă să îmi amintesc mai mult decât acesta. Și mă îndoiesc că cineva poate să facă un spectacol mai frumos și mai complex decât acesta. Am avut deseori senzația că totul vine acolo unde trebuie, că există o mică perfecțiune în fiecare scenă care curgea prin fața ochilor mei (nici nu știu când a trecut timpul, aș mai fi stat încă pe atât fără nici o problemă; și după ce s-a terminat, am simțit ca aș fi putut să văd din nou întregul spectacol). Nu vreau să povestesc, pentru că nu e de povestit, cuvintele ar aluneca pe suprafața celor de pe scenă și ar transmite prea puțin. E un spectacol care trebuie văzut pentru a fi simțit.
O menține specială cred că merită scenografia, care e la rândul ei remarcabilă, participă la spectacol, e o importantă fundație pentru lumea ce se construiește în fața spectatorilor. Cu toate că scenă Operei din Iași e destul de micuță, toate elementele de scenografie sunt inteligent îmbinate și nu se creează nici o clipă senzația de aglomerație. Dimpotrivă, totul pare un puzzle complicat de asamblat, dar extraordinar finisat, în care, ca prin magie, fiecare piesă își găsește locul la momentul potrivit. Asta în condițiile în care există cor, există multe personaje simultan pe scenă, există planuri diferite pe care se petrec fragmente din acțiunea spectacolului. Nu e o surpriză pentru mine, pentru că nu e primul spectacol al lui Andrei Șerban pe care îl văd, dar parcă a fost prima dată când am avut senzația că grandoarea poate să fie grandoare și în spații mici, atunci când există o gândire care să știe să o desfășoare, folosind toată verticala și toată orizontala scenei.
Poate singura problemă (pentru cei care stau prea în față, în primele rânduri) e titrarea. Chiar dacă titrarea nu e neapărat necesară pentru a înțelege spectacolul, a existat, cel puțin pentru mine, tentația să o urmăresc. Spre deosebire de spectacolele de la Teatrul Maghiar din Cluj care aduc titrarea în adâncul scenei, astfel încât să fie ușor de citit, la Operă ecranul pe care ea apare e poziționat destul de incomod pentru cei din primele rânduri. Poate mutarea lui ceva mai în spate ar fi utilă, dacă există o soluție tehnică care să o permită.
Pe scurt, m-am simțit părtaș la ceva divin. Chiar dacă nu am talentul necesar pentru a pune în cuvinte tot ce am simțit (și chiar dacă, așa cum spuneam deja mai sus, nu simt nevoia de a povesti acțiunea sau diferite momente ale spectacolului), am simțit din plin. Și mă simt privilegiat că am putut lua parte la minunatele spectacole pe care Andrei Șerban le-a făcut la Iași. De aceea vreau să fac o reverență în direcția dumneavoastră, doamnă Beatrice Rancea, pentru că ați făcut ca Opera din Iași să conteze, să devină vizibilă, invitându-l pe Andrei Șerban să monteze. Sper că se va mai întâmpla, pentru a avea motive să bat drumul Iașiului din nou. Și spre bucuria ieșenilor care se vor putea bucura de aceste spectacole la ei acasă.
Mulțumesc frumos pentru toată frumusețea și toată bucuria dăruite!
