Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Istorie la persoana I

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Când muzele dansează împreună - Istorie la persoana I la Teatrul Luceafărul din Iaşi


octombrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri, 26 octombrie 2018, a avut loc pe scena sălii mici a Teatrului Luceafărul din Iaşi, premiera spectacolului intitulat Istorie la persoana I. Un spectacol îndrăzneţ şi curajos în aceeaşi măsură. Îndrăzneţ pentru că propune spectatorului ieşean un tip de teatru diferit, teatrul documentar. Îndrăzneţ pentru că este un spectacol fără regizor, bazându-se pe intuiţia, puterea de convingere şi jocul actorilor, pe greutatea şi miza subiectelor pe care le tratează, pe muzica şi proiecţiile video inspirate. Este un spectacol curajos pentru că actorii recurg la experienţe şi istorii de familie pentru a da credibilitate şi culoare istoriei mari. Expun, astfel, o parte din lumea lor interioară, din momentele mai puţin fericite prin care le-au trecut familiile pentru a da privitorului imboldul unei raportări la propria istorie.

De altfel, acesta este şi scopul teatrului documentar. Pentru că teatrul documentar este un spectacol care are ca punct de plecare un eveniment din viaţa noastră pe care îl remodelează în aşa fel încât determină spectatorul să iasă din capcana adevărului uni-faţetat. Într-un interviu din 2017, Mihaela Michailov spunea că în spectacolele de acest gen se doreşte  configurarea de perspective contradictorii asupra unui eveniment privit dintr-o perspectivă unică şi să zguduie ceea ce pare imposibil de zguduit. După cum îi spune şi numele, teatrul documentar implică un proces de documentare complex. În cazul Istoriei la persoana I au fost folosite, după spusele realizatorilor, chestionare, workshop-uri, interviuri, documentarea clasică la bibliotecă şi, nu în ultimul rând amintirile celor din familiile actorilor. Toate acestea au fost decupate, regândite şi aşezate într-un spectacol diferit de materialul documentar efectiv. Pentru că un spectacol de teatru documentar include ficţionalul ca formă de transmitere şi potenţare a mesajului.

Spectacolul are patru tablouri, fiecare dintre ele aducând în discuţie o problemă sensibilă a lumii româneşti. Revoluţia din decembrie 1989 şi anii care i-au urmat, diferenţele dintre generaţii şi impactul noilor tehnologii asupra modului în care percepem lumea şi interacţionăm unii cu alţii, ce înseamnă războiul şi eroismul dincolo de paginile din manualul de istorie, cum mai arată Făt Frumos în secolul XXI sunt cele patru momente construite cu atenţie şi care au adus când zâmbet când tristeţe pe chipurile spectatorilor. Istoria mică, a oamenilor de rând, înseamnă de cele mai multe ori experienţe şi trăiri care nu vor ajunge nici în manuale, nici în cărţile de istorie. Dar, să nu uităm că suntem modelaţi în mod esenţial de poveştile şi istoriile pe care le auzim acasă, de greutăţile şi bucuriile trăite, de amintirile care se remodelează ori de câte ori le accesăm. Istoria personală este vie şi mult mai aproape de noi decât cea din manualul de istorie. Are miros, culoare, sentiment. De aici şi diferenţa de percepţie asupra anilor imediat următori revoluţiei din 1989. Trăim aceleaşi timpuri în mod diferit. Dacă pentru actori, familiile lor şi o parte din public au însemnat ani de privaţiuni, în care cozile continuau să existe, rafturile magazinelor să fie în continuare goale, pentru o altă parte a publicului, au fost ani ai abundenţei, cu mult diferiţi de cei de dinainte. Cu accente de stand-up comedy această primă parte s-a bazat pe prestaţia excelentă a celor trei tineri actori: Natalia Corban, George Cocoş şi Alex Iuraşcu. Momentele s-au legat natural unul de celălalt ajutându-se de muzica foarte bine aleasă, de proiecţia fotografiilor din copilăria protagoniştilor, de mici cântecele interpretate cu aplomb.


Al doilea moment a fost amuzant, dar în acelaşi timp a subliniat o realitate care uneori ne scapă: trăim în lumi diferite. Fiecare generaţie îşi construieşte propria realitate după chipul şi asemănarea sa. Ca spectator, mi-am adus aminte de televizoarele alb negru, de lipsa accesului la informaţie. Pentru tinerii adulţi de azi, tehnologia a intrat în viaţa lor, ca şi în a noastră, pas cu pas. Adolescenţii de azi, însă, s-au născut în lumea digitală, nu s-au adaptat la ea, ci face parte din modul lor de a privi lumea. Facebook, Instagram, Twitter, Snapshot sunt "unelte" pe care le folosesc zilnic cu naturaleţe. Trăiesc într-o lume a imaginii, fiind capabili să poarte discuţii întregi prin meme-uri. Sunt programaţi să gândească altfel, să vadă lumea în alte culori. Accesul lor la informaţie este imediat. Istoria lor şi a noastră va arăta cu totul altfel. Un moment interesant în spectacol, o provocare atât pentru spectator cât şi pentru echipa întregului proiect.

Cel de-al treilea tablou tratează un subiect dificil şi complicat: războiul şi eroismul. Războiul este o tragedie pentru umanitate. Războiul frânge destine, înseamnă măcel şi durere, lucruri care se simt destul de puţin din paginile manualului de istorie. Războiul nu este un joc de şah aseptic, un şir de campanii, mişcări strategice şi tactice de învingere a adversarului. Războiul nu este o joacă, deşi jocul a fost ales ca metodă de a ni-l prezenta în spectacol. O alegere foarte bună care a mai îndulcit momentul. Apelul la memoriile supravieţuitorilor, citirea unui fragment dintr-o scrisoare trimisă de camarazi mamei care îşi pierduse fiul, fragmentele de interviu cu veteranul din câmpul de operaţiuni din Afganistan creează o pagină de istorie vie, dureroasă, dar necesară. Mie, personal, mi-a plăcut foarte mult observaţia că atunci când vor dispărea generaţiile care au trăit tragedia războiului, oameni simpli şi conducători, lumea va fi din nou în pericol pentru că va fi uitat ce înseamnă cu adevărat să fii prins într-un conflict.


Pentru a echilibra lucrurile, ultimul tablou a fost construit (cred) pentru a lăsa o notă mai optimistă privitorului. Este un moment în care se încearcă a se găsi răspuns la întrebarea: ce este acela un prinţ? Oare sunt la fel cel din poveste şi cel din realitate? Răspunsul este, din nou, complex şi gândit într-un mod excelent. Punerea în oglindă a imaginii prinţului existentă în mintea unor adolescenţi - imagine creată de basme, propriile filtre şi speranţe - cu imaginea unui prinţ în carne şi oase creează unul dintre cele mai reuşite momente ale întregului spectacol. Pentru că prinţul adevărat se dovedeşte a fi nu doar rafinat, cult şi foarte bine educat, dar ancorat în realitate, crescut într-o zonă periferică a Bucureştiului, conştient de moştenirea pe care o are şi de greutatea ei. Din nou, o pagină de istorie vie, inteligent inserată într-un moment teatral.

Cred că v-aţi dat seama până acum că ceea ce am văzut aseară mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut şi pentru că este un spectacol implicat, cu mize sociale şi care îl fac pe spectator să iasă din propria matrice de gândire. Este un spectacol construit cu sensibilitate, inteligenţă şi umor. Istoria trece prin noi, noi suntem istorie. Chiar dacă nu vom ajunge în istoria mare decât prea puţini dintre noi, istoria mică, individuală ne va defini nu doar pe noi ci şi pe cei apropiaţi nouă. Depinde doar de noi cum vrem să arate aceste pagini de istorie personală. Un singur lucru aş adăuga întregului spectacol: o menţiune, măcar în treacăt a ceea ce a însemnat experienţa carcerală în România comunistă. Au existat două momente în care am sperat să se întâmple: când s-au prezentat diferitele generaţii, printre care şi a celor născuţi în epoca lui Dej şi al doilea când prinţul, vorbind de o rudă de a sa a menţionat faptul că a făcut optsprezece ani de puşcărie. Am simţit nevoia unei clarificări a faptului că au existat timpuri în istoria noastră recentă când oamenii au ajuns la puşcărie doar pentru că erau împotriva sistemului, diferiţi şi nu vinovaţi de fapte penale. Cred că este o distincţie importantă, un moment care nu trebuie uitat mai ales în zilele pe care le trăim acum. Una peste alta, un spectacol care sper să fie văzut de cât mai mulţi adulţi şi adolescenţi, o mostră de teatru devised în care tehnicile folosite s-au îmbinat într-un mod fericit graţie Oltiţei Cîntec şi întregii echipe. Mergeţi la acest spectacol cu inima şi mintea deschisă şi nu uitaţi că teatrul este o experienţă şi nu o lecţie de istorie.





 Toate articolele despre Istorie la persoana I


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Diana Cuzic


Alte articole

 Cronica de 5 rânduri - Istorie la persoana I (Teatrul Luceafărul Iaşi) la FITS, 2019, Oana Cristea Grigorescu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer