Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici muzică  Sageata  Articole diverse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chacun à son centenaire - Hughenoţii la Opera din Paris, 2019


noiembrie 2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Aproape... Mai precis, optzeci şi doi de ani. Cam atât a zăcut în sertarele memoriei Operei din Paris gigantesca lucrare a lui Giacomo Meyerbeer, una dintre cele mai grăitoare pentru o tradiţie care este apanajul Franţei lirice: grand opéra. Asta înseamnă un mănunchi de solişti, cor cu extra elemente, figuraţie, balet, decoruri complicate şi, mai ales, subiecte mari, istorice, predispuse la rezolvări scenografice şi la costume care să ia ochii. Nu în ultimul rând, durate care frizează (precum la Wagner) cea mai redutabilă anduranţă fizică şi de-o parte, şi de alta a fosei orchestrale. Aşa sunt Troienii lui Berlioz, aşa este Cidul lui Massenet, aşa sunt şi unele compoziţii din perioada franceză a lui Rossini sau Donizetti (Guillaume Tell, La favorite, Dom Sébastien, Roi de Portugal), în sfârşit, aşa sunt cele mai multe titluri din portofoliul lui Giacomo Meyerbeer: Africana, Robert le Diable, Profetul şi aceşti Hughenoţi, care traduc, în convenţia limbajului spectacolului muzical, unul dintre cele mai cunoscute, controversate, sângeroase şi romanţate episoade din istoria Franţei: Noaptea Sfântului Bartolomeu.

În ciuda unei muzici extrem de agreabile, de o cantabilitate instantaneu seducătoare, soarta acestei opere pe cea mai importanta scenă a Franţei nu a fost una de invidiat. De la premiera sa, în 1836, lucrarea a fost cântată de mai bine de o mie de ori, timp de un secol. După 1936, straturi succesive de praf încep să se aşeze peste ea, în ciuda faptului că veacul XX a avut cel puţin o mare Marguerite de Valois, în persoana legendarei Joan Sutherland. Grand opéra, însă, nu se bazează pe o singură voce solistă, ci pe cel puţin şapte (în acest caz), fiecare cu o importanţă considerabilă în ponderea partiturii. Să găseşti şapte solişti de nivel valoric similar, în jurul cărora să masezi un întreg popor de muzicieni nu e deloc floare la ureche. În plus, să oferi unui spectator din ce în ce mai pripit şi mai sedus de opera for dummies din propriul telefon, unuia căruia şi Tosca sau Elixirul dragostei i se par prea lungi, o producţie întinsă pe cinci (!) ore e o idee, să recunoaştem, cel puţin vitează. Una la care, însă, Opera din Paris s-a înhămat, spre bucuria unei facţiuni de public sastisite de aceleaşi titluri. Ca să nu mai spunem că, pentru toţi, aceşti Hughenoţi reprezentau, cel puţin pe plan local, o premieră absolută.

Stagiunea curentă (2018) a Operei din Paris sărbătoreşte trei sute cincizeci de ani de existenţă ai venerabilei instituţii muzicale. Era de rigueur ca, la un asemenea moment, onoarea de a o inaugura să îi revină unui titlu din caseta cu bijuterii naţionale. Ceea ce, muzical vorbind, Hughenoţii reprezintă cu vârf şi îndesat. Două din vedetele anunţate oficial pe afiş, înainte de începutul şirului de spectacole, au dat forfait una înainte de repetiţii, alta în timpul lor: soprana Diana Damrau şi tenorul Bryan Hymel. Dacă pe al doilea l-am regretat (pentru că îl consider una dintre cele mai înzestrate personalităţi artistice pentru acest repertoriu atât de frumos, dar şi atât de pârdalnic, care este creaţia franceză de la jumătatea secolului al XIX-lea), în ceea ce o priveşte pe Lisette Oropesa, care a îmbrăcat costumele Margueritei, sincer, nu cred că ar fi putut exista o interpretă mai seducătoare, mai şarmantă, mai... asta e, perfectă decât ea. E, prin urmare, firesc să încep acest compte rendu al spectacolului din 16 octombrie 2018 cu ea.


Opera lui Meyerbeer are, aşa cum spuneam, şapte roluri principale, fiecare cadorisit de compozitor cu arii, scene şi ansambluri care mai de care mai gratificante pentru solişti. Sigur, însă, că... mai principal decât toate este al tenorului, care reprezintă şi liantul între scene şi diferitele grupuscule de personaje. Pe scurt, hughenotul Raoul de Nangis o iubeşte pe Valentine, una dintre doamnele de onoare ale reginei Marguerite (Margot, da, ea însăşi). Evident, însă, că nu toate sunt bune şi frumoase, pentru că tatăl lui Valentine este Contele de Saint-Bris, catolic înfocat, care dezavuează (diplomatic spus) amorul dintre cei doi. De partea lui Valentine este stăpâna, de partea îndrăgostiţilor este scutierul lui Raoul, Marcel, dintr-o parte în alta trece Contele de Nevers, cel care, la un moment dat, devine şi soţul Valentinei, iar partea leului şi-o trage Urbain, pajul reginei. Să intru mai în amănunt în intriga ţesută de Eugène Scribe, libretistul vedetă al Franţei, ar însemna să mă încurc în păienjenişul complicat al unei trame de amor şi onoare militară, care, spre împlinirea aşteptărilor, se îneacă în sângele masacrului de Sf. Bartolomeu. În plus, m-ar îndepărta de prospeţimea tuturor complimentelor pe care i le datorez acestei soprane absolut minunate care este Lisette Oropesa.

Întâlnirea cu ea are loc la începutul actului al doilea, direct în aria de identitate, pastorala Ô, beau pays de la Touraine. Să spun că Lisette cântă perfect ar fi un truism. Lisette se încolăceşte în jurul cantilenelor generoase cu un abandon, cu o stăpânire tehnică, dar şi cu o candoare care o fac mai mult decât irezistibilă, subjugantă. Dicţie ireproşabilă, plutire voluptuoasă şi ingenuă, instrumentalitate, precizie şi panaş chiar şi în cele mai cocoţate acute. Vocea e limpede, frumos nuanţată şi potenţată de un instinct scenic lăudabil. Sucombi, însă, în faţa personajului complet, pentru că e frumoasă, subţirică şi dezarmant de firească şi jucăuşă, tandră şi copilărească, regina adolescentă, cochetă şi naivă. De regulă, la Paris, publicul e destul de înţepenit în timpul spectacolului, preferând să-şi regaleze artiştii cu ovaţii la ieşirile finale. Lisette, însă, a oprit timp de minute bune spectacolul, pentru că o sală plină ochi i-a mulţumit cu entuziasm de arenă sportivă pentru un autentic act de seducţie.


Hughenoţii este una dintre rarele opere care au nu una, ci două soprane protagoniste. În rolul lui Valentine, mă temeam de Ermonela Jaho, pe care o judecam exclusiv prin prisma unei Traviata dezamăgitoare la Royal Opera House Covent Garden acum câţiva ani. Atunci mi se păruse convenţională, oarecare, supragonflată ca renume în raport cu datele ei. Acum, a avut meritul că nu s-a lăsat eclipsată de scânteierea colegei sale, fiind servită şi de o partitură mai întinsă şi, adesea, mai dificilă. Până la sfârşitul serii, Ermonela a reuşit să deseneze un personaj absolut meritoriu ca interpretare muzicală, deşi un pic previzibilă în prestaţia actoricească. Merită, însă, toată admiraţia. Rolul e nesfârşit şi teribil de greu. Mai scurt şi mai simpatic publicului este cel al pajului Urbain, cunoscut şi datorită unei arii care e în repertoriul de concert al multor mezzo-soprane, Nobles seigneurs, salut! Karine Deshayes a fost, şi ea, perfectă, atât vocal, sopranizând à volonté, cu velur în voce şi acute ca nişte artificii. Ca şi Lisette Oropesa, face parte din garnitura cântăreţilor moderni şi inteligenţi, care clădesc un personaj scenic cu toate resursele: voce, tehnică, stăpânire incontestabilă şi participare actoricească intensă şi credibilă (element indispensabil într-o lucrare care, narativ, tatonează nu o dată absurdul). Unele dintre cele mai calde aplauze ale serii i-au fost rezervate.


La fel de în rol, niciodată absent, niciodată de serviciu, argint viu a fost şi baritonul Florian Sempey, fostă mare speranţă şi actuală certitudine a şcolii de canto franceze, care, de-a lungul timpului, a dat lumii câţiva baritoni de toată isprava. Sempey a fost un Conte de Nevers cu glas generos, frază percutantă şi intenţii actoriceşti de bun gust. Mai impresionant vocal, dar mult mai exterior a fost basul Nicolas Testé, cunoscut publicului bucureştean din concertul cu Damnaţiunea lui Faust de la ediţia 2017 a Festivalului Internaţional "George Enescu". Aria lui Marcel, la chanson huguenotte Piff, paff a fost cântată bine, cu un ţâşti de personalitate, dar fără glanz-ul unui Nicolai Ghiaurov, de pildă. Un alt solist familiar nouă a fost bas-baritonul Paul Gay, remarcabilul Oedipe de la acelaşi Enescu 2017, în rolul Contelui de Saint-Bris. Ţinută trufaşă şi impresionantă pe scenă, din păcate nu în cea mai convingătoare seară vocală, fapt care l-a făcut inaudibil în câteva din marile ansambluri de sfârşit de act.


Veriga semi-slabă a unui septet dominat de omogenitate şi, în cele mai multe rânduri, încântător din punct de vedere muzical, a fost tenorul Yosep Kang. Nu i-au lipsit frumoasa pronunţie în limba franceză, avântul şi un glas care, nu o dată, a dat proba calităţii. Ar fi beneficiat de acute mai sigure, mai robuste (disimulate de mezze-voci care, la rândul lor, disimulau un falset jenant, pe alocuri), de o mai mare dezinvoltură (dar, când dai târcoale chixului de mai multe ori, nici Dumnezeu nu cere) şi de un repertoriu mai amplu de posturi şi gesturi scenice.

Aici l-ar fi ajutat un regizor care să acorde aceeaşi pondere şi jocului personajelor. Andreas Kriegenburg a părut să se concentreze pe imaginea de ansamblu. Grand opéra este o provocare pentru orice metteur en scène. Kriegenburg nu este nici pe departe la prima întâlnire cu genul liric, adăugând la creditele sale Orfeu şi Euridice de Gluck, Idomeneo şi Don Giovanni de Mozart, Wozzeck de Berg, Otello de Verdi, Tosca de Puccini, Inelul Nibelungului de Wagner, toate în teatre germane. Regietheater, veţi zice? Nu tocmai, ci o epurare a unui conflict încâlcit prin soluţii scenice unicrome, esenţializate, pe un joc permanent de planuri, facilitat şi de posibilităţile minunate ale scenei de la Bastille. Cadrele se juxtapun şi alternează, dând voie, ca într-un split screen, să observi două acţiuni simultan sau să balansezi între contexte. Într-o ambianţă septică, spitalicească, contrastele sunt asigurate de costumele aflate la jumătatea drumului între contemporan, atemporal şi renascentist. Sacouri, redingote şi bocanci, dar şi corsete, mătăsuri şi gulere plisate. Nu, nu este luxurianţa... zeffirelliană din filmul lui Patrice Chéreau, ci un fel de bozzetto pentru un conflict translatat din secolul al XVI-lea în no man's land-ul unui timp oarecare, oricare, acelaşi mereu. Găselniţe de o mare plasticitate, cum este actul al doilea, atât de organic feminin exprimat printr-un permanent luciu de apă, în care Regina şi anturajul ei par variante mai îmbrăcate (dar nu foarte, mai ales că jumătate dintre ele renunţă şi la sutiene) ale Dianei şi nimfelor la baie (una dintre cele mai dragi teme pictorilor francezi ai vremii) alternează cu altele greu de descifrat sau involuntar amuzante (aşa cum este întruchipat masacrul din deznodământ). Albul farmaceutic al scenelor sporeşte culoarea: din costume, din negrul de corbi sau ciocli al hughenoţilor, din sângele care, la început şi la final, inundă ca într-un slasher-movie rama în care se localizează toată desfăşurarea de forţe. Am rămas împărţit cu privire la montarea lui Kriegenburg. Ca fotografii, ca tablouri statice convinge. Ca înviorare şi inovare a unui subiect stufos şi anacronic, rămâne să mai rumeg.

Alături de o distribuţie, în general, superbă, cealaltă mare bucurie a Hughenoţilor, fără vreo adiere de umbră, a fost direcţia muzicală a lui Michele Mariotti, indiscutabil unul dintre cei mai valoroşi dirijori belcantişti ai momentului. Cu o stăpânire deconcertantă a unei partituri teribil de dificile chiar şi numai prin amploarea ei, Mariotti nu a permis nici cel mai mic decalaj, nici cea mai insignifiantă aproximare, totul cu mână fluidă şi cu o mare consideraţie pentru fiecare solist în parte. Sub bagheta lui, orchestră şi cor, două echipaje considerabile, au avut parte de control şi bunăvoinţă, iar soliştii au fost ajutaţi să strălucească fiecare cu toţi aşii din mânecă. La cârma unei nave mari cât Queen Mary, Michele Mariotti a ţinut-o în permanenţă pe ape line, ca şi când nu ar fi navigat pe un ocean de muzică, ci pe un râuşor din le beau pays de la Touraine, cântat de la reine Lisette.

Hughenoţii de Giacomo Meyerbeer
Opéra de Paris, 16 octombrie 2018
Conducere muzicală: Michele Mariotti
Regie: Andreas Kriegenburg / Decoruri: Harald B. Thor / Costume: Tanja Hofmann
Interpreţi: Yosep Kang, Lisette Oropesa, Ermonela Jaho, Karine Deshayes, Nicolas Testé, Florian Sempey, Paul Gay.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marius Constantinescu


Alte articole

 Totul e bine când se termină cu bine... - Filarmonica din Paris, 2018, Marius Constantinescu
 Portrait - primul album a cappella din România marca Blue Noise, Comunicat de presă
 Basme sonore povestite de ansamblul SonoMania - Festivalul 3Sound, 2018, Vlad-Cristian Ghinea
 Mostly Mozart şi Mark Morris , Roxana Pavnotescu
 Un balet vesel şi sentimental la Opera Comică pentru Copii - Poveste vieneză, Iulia Toea-Mureşan
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer