Imediat, filmul introduce personajul principal: Amador (Amador Arias), puşcăriaş condamnat pentru incendierea unei păduri şi distrugerea localităţii învecinate, îşi termină anii de pedeapsă şi se întoarce în casa părintească din Galiţia. Călătoreşte singur, încet prin ploaia densă şi întunecată. În pofida frumuseţii naturii, atmosfera este apăsătoare.
Mama, Benedicta (Benedicta Sanchez), este o bătrână zgârcită la vorbă. Suferinţa ei s-a consumat în tăcere, bucuria îi este acum înăbuşită. Fundalul sonor decriptează straturile profunde ale sentimentelor materne: versurile "fructus ventris tuus" (=rodul pântecelui tău) din rugăciunea Ave, Maria se disting dintr-o piesă de muzică barocă sacră.
Relaţia mamă-fiu se reînnoadă exact din momentul în care fusese întreruptă: explicaţiile sunt redundante, gesturile se performează încet, grijuliu, treburile casnice se repetă rutinier şi relaxat. Până şi vacile gospodăriei (care, iată, nu l-au uitat pe bietul Amador!) ignoră nonşalant perioada de absenţă. Nici măcar Amador nu dezvoltă subiectul crimei sale. Ea este, acolo, undeva, însă vindecarea pare la fel de puternică.
Natura, luxuriantă, sălbatică îi primeşte pe toţi la sân. Ploaia cade continuu, liniştită, curăţitoare. În drumurile ei, Benedicta se adăposteşte o clipă în scorbura unui copac: scoarţa vegetală rimează vizual cu ridurile sale octogenare. Siguranţă calmă cu care bătrâna se ascunde în scorbură trimite la o relaţie filială cu natura. Reia, simbolic, imaginea icoanei bizantine Oranta sau Platitera: copacul are ramurile desfăcute ca braţele Fecioarei, iar în cavitatea lui se încrustează omul.
Pe măsură ce Amador încearcă să se (re-)integreze, prudent, în comunitate, printr-o mişcare inversă apa începe să se retragă, să devină din ce în ce mai puţin accesibilă. Iniţial, ploaia se opreşte, apoi apare soarele. Pentru moment, viaţa pare să îi zâmbească lui Amador. Veterinara satului (Elena Mar Fernandez) se arată chiar interesată de persoana sa. Printr-o metonimie reuşită, văcuţa rănită din spatele maşinii preia optimismul scenei, mugurii promisiunii unei relaţii romantice între cei doi. Pe melodia Suzanne a lui Leonard Cohen, în culori de miere, regizorul Oliver Laxe creează cea mai optimistă scenă a filmului.
În continuare, Amador începe să facă diverse munci sezoniere, să pască vacile. Se reintegrează timid într-o societate care ar vrea şi ea să-l ierte, însă, cel puţin deocamdată, nu prea o trage inima. Oamenii se ocupă de casele lor, amenajează spaţii pentru turişti - care nu se ştie dacă vor veni vreodată -, îşi îngroapă morţii, dar ţin un ochi aruncat pe Amador.
Iar acesta preferă compania mamei sale. Împreună cu ea, conversează despre păduri, despre bolile ascunse ale copacilor. Copacii devin simboluri ale oamenilor: eucalipţii, profund legaţi de sol, consumă prea mult resursele naturii. Însă, mama înţelege în profunzime şi iartă: cei care îi rănesc pe alţii o fac pentru că au fost ei înşişi răniţi. Iertarea şi dragostea maternă se împletesc graţios în aceste vorbe.
Însă, soarta nu e la fel de iertătoare. Atmosfera îşi urmează cursul şi devine din ce în ce mai uscată. Pericolul focului se prefigurează la orizont. Pompierii sosesc, dar sunt rapid depăşiţi de incendiul care distruge case şi ameninţă vieţi. Previzibil, sătenii îl acuză pe Amador pentru incendiu şi pagube. Vor să îl linşeze. Când cei doi se îndepărtează zdrobiţi după altercaţie - ca într-o Pietá fără final tragic - nu vom şti niciodată dacă, alături de salvare va sosi şi iertarea.
O que arde / Fire Will Come este un film hipnotic şi poetic. El reuşeşte, în cuvinte puţine, dar gesturi grăitoare, să reia vechea poveste a păcătosului: cădere, renaştere, iertare. Are nevoie doar de puţină deschidere din partea spectatorului pentru a imagina firele ascunse care leagă toate aceste realităţi.