Cinesemnal / ianuarie 2020
Solyaris / Solaris este, în afară de adaptarea celebrului roman omonim al lui Stanislaw Lem (de care acesta, însă, nu a fost mândru), o ilustrare ingenioasă a luptei filosofice dintre fizică şi metafizică, respectiv dintre Aristotel şi Platon. Prezenţa acestor figuri istorice nu e întâmplătoare la Tarkovski şi stă la baza uneia dintre cele mai iconice filme încadrabile în sfera science fiction. Dinamica acţiunii este adesea aplatizată de specificităţile slow cinema-ului, de cadrele lungi şi imaginea panoramică, datorată utilizării lentilelor wide-angle, cât şi de aranjamentul muzical minimal şi repetarea unor structuri, chiar a unor cadre (curgerea apei şi vegetaţia, revăzute aproape de final).

În acest film, realizat în preajma Odiseei Spaţiale 2001 a lui Stanley Kubrick (1968), există cadre care par similare din punct de vedere tehnic în încercarea de a reprezenta imperceptibilul. Oceanul este antagonistul din Solyaris şi, prin prezentarea lui apofatică, în negativ, se recurge la o alterare a conceptului obişnuit, apropiindu-se astfel de percepţia lui Kubrick din momentul pătrunderii în monolit.

Ambele filme sugerează, atât prin tematică, cât şi prin abordare, simularea unui spaţiu omenesc. Scena finală din Odiseea Spaţială 2001 constă în amalgamarea a ceea ce ochiul "extraterestru" percepe drept uman, rezultatul fiind un mozaic cultural ce tinde spre kitsch. La fel se petrece şi în Solyaris, însă aici profunzimea este păstrată sub semnul incertitudinii tarkovskiene.

Nu ştim dacă evenimentele sunt materiale sau ele au loc doar în memoria fabricată a lui Kris. Pereţii acoperiţi de celofan, insinuarea figurii materne - ce, asemenea reveriilor din Copilăria lui Ivan, pare să fie ancora personajului în realitate - sunt doar câteva exemple ce ajută filmul să transceadă simpla etichetă de SF.

Şi aici Tarkovski mizează pe speranţă şi amplasează două tabere cu rol de contrapunct, dezbătând nevoia unei abordări ontologice a alterităţii. În cele aproape trei ore ale filmului sunt condensate numeroase referinţe culturale: de la Faust, pe care Snaut îl citează inconştient, explicând veşnica încercare a omului de a îşi extinde orizontul dincolo de marginile lumii cunoscute, până la reactualizarea poziţiei sale într-o ipostază quijotică, de la picturile lui Bruegel ce semnifică paleta largă a existenţei şi inter-relaţionarea dintre elementele sistemului platonic, la schiţarea unei plutiri chagalliene.

Întreg scenariul pare să problematizeze atât etica metodelor de cercetare, cât şi statutul incert al memoriei. Poziţia lui Tarkovski este una tributară credinţei, fără însă ca el să fie angrenat în demersul extrem de absolutizare a acesteia. Oceanul nu e doar capabil să înţeleagă omul, el devine simbolul curgerii fireşti a lumii în afara intervenţiei umane. La Tarkovski starea de aporie e dată de imixtiunile dintre a vedea şi a crede. Gândirea nemărginită este la antipod cu bariera cunoaşterii a ceva ce nu se arată - aici, însăşi natura planetei şi a oceanului. Imaginea inocenţei rămâne tributară modelului din Copilăria lui Ivan. Tinereţea apropie de divinitate şi păstrează simbolic contactul cu absolutul. Oceanul i se înfăţişează lui Berton sub forma supradimensionată a unui copil - ultimul gând al tatălui său înaintea morţii. Chiar şi această alegere a reprezentării poate conduce la similarităţi cu ideile platonice din Parmenide.

Decorul staţiei spaţiale este similar celui al lui Kubrick (fără a afirma tendenţios că se inspiră din acesta), punând bazele unui canon al acelei perioade cu numeroase reprezentări cinematografice (una dintre cele mai vizibile este aceea a lui John Carpenter din Dark Star, lansat în 1974), Tarkovski devenind o influenţă colosală pentru cineaştii de după. De exemplu, o ecranizare a romanului E greu să fii zeu, al fraţilor Strugaţki, realizată de Alexei Gherman în 2013, pare să integreze estetica din Andrei Rubliov şi ideile din Călăuza. Cel din urmă titlu este poate o sinteză clară a ideii de căutare, a cărei bază se poate observa în Solyaris. Una din temele mari abordate în acest film este modul în care individul îşi fabrică memoria recurgând la structuri insulare interşanjabile. Astfel, nu se poate spune cu certitudine ce este real, dacă însăşi realitatea e o amintire a prezentului ce poate fi numit doar în trecut. Corbul lui Bruegel, care survolează "Întoarcerea vânătorilor", este, aşadar, poate unul din puţinele momente arhetipale, genuine de real, făcându-şi totuşi apariţia în filmarea "procesului" lui Berton. Plutirea nu mai este aici o variabilă a epifaniei, ci prezintă deriva personajelor într-un context radical opus naturii umane, compus totuşi din ceea ce individului îi este familiar.

Camera unde Kris e imponderabil alături de sosia lui Hari e atât un simulacru, cât şi o istorie enciclopedică ce-şi păstrează la bază structurile tari cu ajutorul uitării. Venus din Milo veghează, fără braţe, prezentul, în faţa permanentelor chestionări socratice. În fine, Solyaris rămâne scheletul ideologic al Călăuzei şi izvorul cultural al viitoarelor abordări din cinematograful mondial.

(Paul Simula este masterand CESI)

Solyaris / Solaris
URSS / 1972 / 178 min / color
Dramă, film SF, adaptare după romanul omonim al lui Stanislaw Lem
R: Andrei Tarkovski
Cu: Donatas Banionis, Natalia Bondarciuc, Iuri Iarvet, Vladislav Dvorjeţki, Nikolai Grinko, Anatoli Soloniţân

Regia: Andrei Tarkovski Cu: Natalia Bondarchuk, Donatas Banionis, Anatoli Solonitsyn, Iuri Iarvet, Vladislav Dvorjeţki, Nikolai Grinko

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus