Ce poate frapa şi aici, la fel ca în cazurile mai sus menţionate, este dispariţia reală a varieteului şi adaptarea sa inter-medială la cinema. Numerele pe care personajele le performează au caracterul clasic al comediei dell'arte, apropiindu-se adesea de music-hall.
Una din mizele lui Fellini este, cu siguranţă, reprezentarea carnavalescului. Filmele sale abundă în elemente "parazitare" şi aglomerări. Cinema-ul propus de el este unul al excesului, ghidat de o estetică de tip maximalist. Diada ce funcţionează la începutul filmului este aceea dintre frumos şi spectaculos, aceste două caracteristici clasându-se şi ele sub semnul grotescului.
Ce poate susţine ideea de "elogiu" adus apusului varieteului (în afara titlului) este diversitatea reprezentării ideii de interpretare. Pe lângă numerele artiştilor, se pot observa momente la care iau parte terţi. Un bun exemplu este "numărul" avocatului, care, în diletantismul interpretării sale, este ignorat. Formula poate fi aplicată şi artiştilor de varieteu, al căror public pare să se fi specializat, şi tinde, aparent, spre ceea ce în cinema-ul anilor '50 se manifestă printr-o formă diluată de hedonism (reprezentat aici de Liliana).
Virtuozitatea cineastului este prezentă, dar nu este lipsită de contrariul imperfecţiunilor. Structura melodramatică este una ciclică şi are la bază clasicul triunghi amoros, peste care se suprapun contrapartidele ce destabilizează şi mai tare situaţia. Checco (şeful varieteului) îşi abandonează treptat soţia, în încercările sale de a o cuceri pe tânăra Liliana, ce devine curând capul de afiş al reprezentaţiilor.
Se mai observă atitudinea părtinitoare a lui Fellini pentru personajul marginal. Episodul cinei organizate la Renzo este emblematic mai ales pentru dimensiunea pe care cineastul o dă aglomerării de elemente. Acelaşi exces poate fi sesizat mai târziu în Satyricon, în episodul cinei lui Trimalchio, la care marginalii sunt găzduiţi din nou. Marginalitatea este, de fapt, falsă, ea devenind element central.
Putem observa cum Fellini, aflat la începutul carierei sale, pune bazele unui canon personal, recurgând la îndreptarea oglinzii către public, arătând prin aceasta atât dezinteresul pentru formele vechi, cât şi ciclizarea şi reciclarea formelor precedente în ceea ce se crede a fi original. Finalul nu este unul optimist şi poate resimţi vibraţiile neorealismului italian, Fellini contracarând însă "pesimismul" epocii cu ineditul momentului. În centrul întâmplărilor rămâne ideea de comunitate şi disfuncţionalitatea pragmatică de care aceasta depinde, idei la care Fellini va reveni în decursul întregii sale opere, ajungând finalmente să transforme reprezentarea în autobiografic.
(Paul Simula este masterand CESI)
Luci del Varietà / Luminile Varieteului
Italia / 1950 / 97′ / a/n / s.rom. / Dramă
R: Alberto Lattuada şi Federico Fellini
Cu: Carla Del Poggio, Peppino De Filippo, Giuletta Masina