La fel cum tot o răzbunare asemănătoare celei semnalate deja este scenariul liber de orice oprelişti, scris de Lucian Ţion, pe tema istoriei naţionale, care stă la baza spectacolului Istoria românilor pe scurt, închegat în stil de comedie ultrapersiflantă la teatrul independent Magic Puppet.
Desigur, o răzbunare pe cenzura comunistă, alt căpcăun temut înainte de 1989, care a politizat excesiv trecutul şi adevărul despre trecut, care nu a permis altă interpretare decât cea trasată de regimul totalitar. Desigur, o provocare teatrală susţinută de doar trei tineri actori (dar ce actori!) printr-un joc dinamic, percutant, extrem de atrăgător şi ameţitor ca un vertij. Ei sunt: Bogdan Gontineac, Dragoş Lupău şi Silviu Ruşti.
Scenarist şi regizor, Lucian Ţion e mult ajutat de spontaneitatea şi ingeniozitatea interpretativă a celor trei contributori la reuşita spectacolului. Actorii nu devin cu adevărat personaje, ci se ceartă aprig între ei pe teme istorice, schimbându-şi succesiv înfăţişarea şi costumaţia într-un joc de-a istoria. Silviu Ruşti e pasionat de istorie, într-o secvenţă Bogdan Gontineac e Mihai Viteazul, în alta Dragoş Lupău cântă la pianină.
În scrierile de specialitate, o abordare la fel de neortodoxă a avut Neagu Djuvara scriind O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, stârnind controverse la fel cum au făcut-o şi declaraţiile sale din ultimii ani ai vieţii.
Trăind mulţi ani în străinătate, departe de patrie, ca şi Neagu Djuvara, Lucian Ţion vine cu o privire proaspătată, din afară, lucidă, debarasată de povara unor tabuuri, nu pentru a propune neapărat o altă perspectivă, ci pentru a spune povestea neamului românesc altfel. Cum anume? Sub formă de savuroasă satiră, înscrisă sub avertizarea Un popor care nu poate să se amuze de propriul trecut nu este un popor matur.
Abordări parodice ale istoriei în spaţiul dramaturgic avem de la Dürrenmatt până la Brecht şi de la Giraudoux la Jarry, aşa încât inovaţia în această direcţie ţine de particularizare şi nu de originalitate.
Propunerea curajoasă, incitantă lansată de Lucian Ţion şi cei trei actori vizează căutarea identităţii naţionale într-un fel inedit de intercomunicare cu publicul. Extrase din paseismul omologat oficial, faptele istorice aduse pe scenă în răspăr, traversate cu viteza luminii, primesc culoarea mozaicată a colajului, incitând la meditaţie şi reflecţie. Umorul e stârnit din orice, ambalat în sclipiri de secunde, propagat în doze uimitoare într-un ritm halucinant. Scenaristul a scormonit în literatură, în cărţi de istorie şi publicistică pentru a extrage efecte comice, reuşind să distribuie un volum impresionant de informaţii privitoare la etnogeneză, mituri străvechi, momente cruciale din istoria neamului mişcate din rutina legendei, trădări şi comploturi, analize in rem, incitante răstălmăciri de situaţii tratate în totalitate cum grano salis.
Inventivitatea actorilor a îmbrăcat în limbaj scenic de o mare supleţe un text de o densitate agravantă pe alocuri, disimulată în gestică, vioiciune participativă, mişcare rotativă şi verbiaj improvizat. Unitatea spectacolului este dată de succesiunea rapidă a secvenţelor în care spiritul ludic e omniprezent.
O românitate activă şi sumativ eşalonată pe diferite perioade palpită cu frenezie de la un capăt la altul al "ostilităţilor" scenice. De la poalele muntelui sacru Pion (Ceahlău), din Moldova, este extras mitul despre Traian şi Dokia scris de Gheorghe Asachi vădind romanitatea gingaş oglindită în "Piatra Detunată" reprezentată de Dokia. Motivul acesta e reluat în final în jocul marionetelor realizate de Florin Suciu şi Oana Tămaş, alt prilej de revitalizare a discursului, moment amuzant implementat de Silviu Ruşti, ajutat de Bogdan Gontineac şi Dragoş Lupău. Astfel că actorii se dovedesc şi excelenţi păpuşari.
Regizorul apelează la o memorabilă secvenţă cu măşti şi parodiază cu fineţe specificitatea teatrului chinez, pornind de la numele lui Paul Chinezu sau Pál Kinezsi, comandant în armata lui Matia Corvin, imortalizat în bronz în grupul statuar al lui János Fadrusz din centrul vechi al Clujului.
Ambiguizarea sau căutarea unor conotaţii ghiduşe abundă în spectacol. Ele nu sunt deloc întâmplătoare în registrul interpretărilor instaurat de la bun început. Din legendarele descălecate, explicate şcolăreşte, se ajunge la persiflarea "purităţii" limbii. Perioada Şcolii Ardelene, a revoluţiei de la 1848, Marea Unire, România fascistă şi cea comunistă sunt înşirate ca evidenţe în derularea mersului istoriei sau capricii ale Fortunei. Repeziciunea cu care are loc această derulare de secvenţe vivante imprimă un dinamism ieşit din comun întregului spectacol. Bogdan Gontineac, Dragoş Lupău şi Silviu Ruşti dau într-adevăr măsura talentului lor.
Foto: Andrei Niculescu